Comunicat

                                                 

      Am publicat, acum câtva timp, un text despre EXPOZIȚIA DE LA BIBLIOTECA NAȚIONALĂ în  Jurnalul  Neconvențional, catalog privat al expozițiilor unui grup de artiști. Lectura textului a provocat controverse  ce se cer a fi lămurite.

     Punctul meu de vedere este acela că expoziția este un fapt de artă excepțional, că meritele revin autorilor, în special Ruxandrei Garofeanu, critic și istoric de artă de primă mărime. 

     Unele obiecții pe care le-am formulat pentru dimensiunea spațiilor acordate expoziției și scenografiei au avut ca scop evidențierea unei probleme importante și anume, că la noi, proprietarii ori deținătorii spațiilor pregătite a fi folosite pentru expoziții de artă nu sunt preocupați de dimensiunea, calitatea, scenografia și luminarea  acestora.

     Observațiile mele ținteau in mod special pe deținătorii spațiilor noi ale Bibliotecii Nationale care ar putea deveni incinte pentru realizări muzeografice exceptionale.

Toamnă artistică

                                        

     Trei evenimente culturale excepționale au marcat mijlocul acestei toamne : Expoziția de pictură și sculptură Gheorhge Anghel, Premiera filmului «După dealuri» scris și regizat de Cristian Mungiu și Bienala de arhitectură de la Muzeul de Istorie. Mă voi opri însă la primul eveniment.

   Mulți artiști plastici români realizează  opere interesante dar rar poți spune că s-a născut o pictură ori o sculptură care să amelioreze viziunea despre ansamblul  artei plastice contemporane și acest fapt se vede clar în marea expozitie de la Galeria Bibliotecii Nationale unde domneste o mediocritate cvasi totală. Așa cum am spus, toamna românească a venit insoțită, în prim plan, de un eveniment plastic de anvergura europeană și anume EXPOZIȚIA DE LA SALA DALLES A PICTORULUI GHEORGHE  ANGHEL.

    Expozitia pictorului Gheorghe Anghel, un maestru cunoscut, un domn prin origine și comportament, iubit de puțini, dușmănit de mulți, este un eveniment european. 
    După 1989, am văzut multe mari muzee și galerii de artă contemporană, în special cele franceze, rămase  pe merit în top dar  niciunul dintre pictorii  expozanți, artiști  meritoși ori vedete, având  la picioare critici reputați, nu pot trece înaintea virtuților, talentului și realizărilor actuale ale pictorului român. Nu știu dacă voi găsi cuvintele care să descrie picturile lui Gheorghe Anghel.
      Când intri în sălile Dalles te uimesc culorile. Le-a folosit Diego Velázquez, Francisco de Goya și Édouard Manet în celebra lui Olympia dar îndemânarea, jocul, rafinamentul și magia cu care le potențează Anghel, prin fericite, uluitoare combinații, îți taie respirația de parcă te-ai afla în plin miracol. Dacâ urmărești fiecare lucrare, vezi că lumea lui Anghel este lumea Greciei Antice, o lume a vaselor grecești dar luată în răspăr, recreată  fără dibuiri, cu o siguranță exemplară, cu problemele ei general umane, mereu contemporane, este o lume a simbolurilor esențiale, ale permanenței în care nu este loc pentru derizoriu. Legile compoziției, demult abandonate în pictura modernă, la Anghel se remodeleaza cu ușurintă și dau lucrărilor, în ciuda îndrăznelii, viziunii plastice aș spune, în ciuda nepăsării  de mare pianist cu care este mânuită pensula, o factură clasicizantă. Pictura românească contemporană, după atâtea dibueli și epigonisme, acum perfect vizibile în marea expozitie de la Biblioteca Națională, are acum prin lucrările lui Anghel un certificat  care-i dă  drept de cetate în lume.

     Această expoziție, aceste opere extraordinare au fost prezentate publicului ca un eveniment secret, înconjurat de un rușinos anonimat, sufocat de   proprietarul privat de cărți ce a invadat Fundația Dalles, de care răspunde,  în istoria trecută și prezentă,  Academia Română.

                                    

Ce este de făcut ?

 

                                                                

 

       O  poveste deloc veselă scriu istoricii despre relațiile pământului românesc cu marile imperii vecine. Românii nu cerșeau îndurare, erau nevoiți să suporte jugul în tăcere. Prea hulitul Nicolae Ceaușescu, după puterile lui de țăran oltean capabil și hotărât  să-și pună copiii la jug, pentru a proteja forța vitelor, a încercat  făcând destule plecăciuni ori  rățoindu-se acolo unde pândeau pericole pentru independența țării sale, această Românie sacrificată,  mereu poate cel mai dur, după  al Doilea Război Mondial,  de către  națiunile beligerante învingătoare pe care, ca proștii fără leac ce suntem, o iubim și a reușit, într-o masură, să țină piept nemăsuratelor pretenții mereu reînoite.

        Nu știu dacă dictatorul nostru auzise vreodată de  dramaturgul Augustin Eugène Scribe și de  comedia scrisă de acesta.  Paharul cu apă, dar  ideia  atribuită  unui dintre  personaje care la un moment dat perorează despre modalitățile de păstrare a independenței unei țări strânsă  între imperii nesătule, pare să fi trecut și prin mintea fostului geniu din Carpați căci el s-a străduit, măcar, să tempereze,  dacă nu să țină la respect, avansurile mereu prezente.

         Inainte de 1989, românii nu știau nimic despre occident și cum lor le place să foarfece zvonurile își imaginau  și îi atribuiau meritele unui nou paradis  batjocorind în tăcere veștile care păreu să-i dea dreptate lui Marx. După instaurarea  regimurilor oamenilor de la grajdiurile dictaturii  fostului cizmar, țara s-a aflat din nou, a câta oară, într-o stare de nesiguranță și neexistând acele capete luminate care în vremuri grele au fost purtătorii de steag, mă gândesc acum la marii nostri  regi, au început  pașii dubioși care au dus la situația de azi în care  pământurile  româneșți devin încet încet, la început prin distrugerea bazei economice  și apoi, o simte și o vede chiar  doamna din regatul d-lui Pinalti, cea  care  pentru prima dată a numit-o pe  d-na Elena Udrea  ca fiind gagica cuiva, prin nerușinate amenințări  și dictate politice, colonie de tip african.

        Să provoci Rusia, percepută de români, pe drept, ca dușman secular  cu mahalagisme de doi bani a fost și este o neghiobie  dar și să intri cu arme și bagaje  în solda  doamnei Merkel  și a Unchiului Sam, aliatul ei de conjunctură, se vede clar, o spune toată lumea, ascunde sub haina birocrației din Comunitatea Eeuropeană vechi, teutonice, pretenții de hegemonie,  a fost și va fi un dezastru.   

          Dramatic este și faptul că, totul se petrece la vedere, fară rușine  în hăhăielile unui personaj de farsă,  în aplauzele vechilor și noilor baroni -  i-ați văzut pe aceștia din urmă cum au început  să li se debleze  fălcile - și în corul ifoselor unor dame bune, vorba celebrului Cetătean  Turmentat.

          Dar noi unde suntem ? Ne batem în cortegiile organizate pentru bănuite moaște, mergem cu căldările să luăm  apă, chipurile, sfințită de preoții  noilor satane, ne îmbulzim la ușa supemarcheturilor să achizitionăm pomeni - fiind considerați nespălați, suntem  mereu cadorisiți cu detergenți - și ne ferim, ca de dracul, să ne spunem părerile cu glas tare ori să ieșim. măcar, pâna la colț,  să vedem  de ce strigă în gura mare și cu atât necaz  cei câțiva  frumoși, blânzi și sensibili nebuni.
 

PS -  Fără lege sau un tratat, controlul judecătoresc se mută la Bruxelles. Ce părere are guvernul sau  doamna Ministru Pivniceru ?

 

                                             



Lovitura de stat si autorii ei

        1989 a însemnat pentru români  visul creerii unui regim  de libertate, după modelul occidental la care tânjeau dar după douăzeci  de ani opinia publică conștientă  a  constatat și constată că structuri active  cosmetizate ale vechiului regim  dar și indivizi atașati trecutului comunist prin fapte și acțiuni propagandistice de anvergură au înpiedicat și continuă să împiedice constituirea unei societăți și a unui stat cu adevărat democratic.

       Dramatic este faptul apariției, pe temeiul situației existente, a unor excrescențe de natură infracțională de la grupuri de simpli borfași alcătuind clanuri de cartier până la  hoții cocoțați la vîrful statului lovind fără rușine și cu o nestăpânită aroganță  în averea și morala publică .

       A existat pe parcursul perioadei de până la  instalarea regimului Băsescu  și încercari de consolidare a unor instituții democratice dar în absența unei societăți civile viguroase  și mai ales în prezența  poziției defetiste, lipsită de curaj a opiniei publice, democrația de tip occidental a rămas un deziderat.

       Terenul era pregătit  pentru dictatură la instaurarea regimului Băsescu  părea să concluzioneze printr-o cunoscută replică - structurile m-au învins - președintele  Constantinescu la sfârșitul mandatului său. Votat  președinte în două  rânduri, la început din dorința publică majoritară  a populației de a scăpa de regimul unui prim-ministru arogant, înconjurat de servitori umili și de baroni compromiși și, apoi pentru al doilea mandat prin fraudă bine camuflată în  străinatate domnul Traian Băsescu nu a înteles și nici nu putea întelege, incult fiind, cu o educație de cartier portuar, cu o dorință  exagerată  de înavuțire dar mai ales cu o rușinoasă atitudine morală, aspirațiile modeste dar ferme ale românilor.

       Inconjurat de o clică constituită într-un partid-mafie, sprijinit  multă vreme și chiar în prezent de  responsabilii europeni  pe care o birocrație infernală îi ține departe de popoarele pe care vor să le cârmuiască,  de o parte a presei  românești bine plătite și de unii pretinși intelectuali abonați la banul public  d-l Băsescu  a început să lovească constant cu complicitatea primului-ministru, să compromită  ori să-și apropie instituțiile ce ar fi putut fi pază a democrației, spre  o dictatură de mahala.

       Au intrat în solda puterii serviciile de securitate, procurorii, dar și guvernul și în fruntea căruia s-au aflat multă vreme  marionete incapabile, în timp ce poporul a devenit un dușman, obiectul unei continue vrajbe provocate printr-o propagandă pestilentială   dar și  al unei  sărăcii inimaginabile.

       La adapostul structurilor polițienesti economia țării a  intrat în posesia jefuitorilor pușcăriabili.

       In aceste condiții, constituția țării a devenit obiectul unui continuu joc al președintelui, dictatura celui ales prin fraudă devenise o realitate dar, multă vreme,  nu s-a putut face nimic din cauza unei majorități parlamentare realizată și ea prin manipulare (conducătorii maghiarimii din Parlament tânjeau după dezmembrarea țării propusă public fără o opozitie din partea  președintelui jucător s-a creat prin fraudă în Parlament un partid fidel presedintelui, parlamentari din opozitie sub amenințare ori probabil prin protecție promisă au trecut în solda partidului-mafie etc.) dar și prin inacțiunea populară.

       Soluția imediată care plutea în aer de multă vreme era demiterea președintelui prin procedura constituțională a  suspendării din funcție și a referendumului de demitere.

       Conștienți de faptul că sprijinind un regim dictatorial, cariera lor politică putea fi compromisă definitiv dar și agasați, probabil, de comportamentul public al președintelui  și al  conducătorilor  Parlamentului, o parte din deputații și senatorii  partidelor  puterii s-au alăturat opoziției și s-a realizat astfel o altă majoritate parlamentară, partidul-mafie rămânând în minoritate.

        Noua majoritate și noul guvern nu aveau însă în subordinea legală necesară instituțiile bine burdușie cu oamenii partidului- mafie ori cu cei ce făcuseră servicii  bine onorate dictatorului dar  mai ales nu aveau aparatul de informare cinstită în interior și mai ales în exterior și de aceea au trebuit să ia prin surprindere pe dictator si acolitii acestuia.

         Așa s-a și întâmplat, noua majoritate  parlamentară prin acte juridice legale, recunoscute chiar de Curtea Constituțională,  instituție cu comportament șovăitor, au înlăturat vârfurile Parlamentului  acuzate public și cu dovezi de hoție și fraude, l-au suspendat pe dictator și l-au trimis în vacanță să aștepte rezultatele legale al referendumului.

      Imediat, președintele suspendat și uneltele sale, dar și susținătorii săi din străinătate, au început, pe de o parte, o ofensivă publică mizerabilă, adevărată  trădare  de  denigrare a măsurilor dispuse legal de Parlament dar și a țării și, pe de altă parte, să pregătească, prin manopere dolosive grave, publice ori secrete, reîntoarcerea  d-lui Băsescu  în postul de președinte.

       Dolul grav și propaganda denigratoare au reușit și printr-o lovitură inimaginabilă, o adevărată lovitură de stat  chiar dacă nu  au fost practicate violențe fizice, domnul Băsescu a reușit să se întoarcă la palatul prezidențial, în ciuda votului potrivnic uriaș de la referendum.

        Mecanismul loviturii a avut și are componente constând în violențe  atipice  și anume :

       - Intevenția în forță, grav ilegală și imorală a cancelarului german, a președintelui Comisiei Europene și a Comisarului pentru justiție care sub amenințare voalată, psihologică (cele 11 puncte de exemplu) gravă, practicată într-un moment greu economic, au  forțat  Parlamentul  și primul-ministru să modifice  legile cu trimitere la referendum astfel încât să nu se realizeze numărul necesar de voturi.

       - Intervenția emisarului american  trimis al regimului Obama  influențat desigur prin intrigile ambasadorului american  lobist cu state vechi în slujba acaparatorilor de bogații străine, prieten și sustinător al d-lui Băsescu  care prin  dictat, semnat desigur de vechiul personaj - Unchiul Sam - despre așa zise fraude, au încurajat și întărit amenințările europene dar si Curtea Constituțională să facă rabat de la legile interne și cele ale Comunității Europene.

      - Manevrele  Curții Constituționale de după votul covîrșitor al populației pentru demiterea președintelui  dar și promovarea unei soluții  finale ilegale  a  aceluiași organism  contrare legilor din Comunitatea Europeană și a Constituției României.

       - Acțiunea ilegală a Procuraturii care a declanșat  acte de intimidare a votanților dar și a politicienilor aflați pe poziții potrivnice dictaturii în scopul întăririi poziției actuale a președintelui pe care milioanele de votanți de la referendum  refuză să-l recunoască ca învingator și-l acuză de impostură.

      Concluzia este clară : lovitura de stat nu a fost dată de Parlament care l-a spendat pe președinte și de popor care l-a izgonit definitiv din funcție prin vot copleșitor ci de  factori străini și de structuri  reacționare cumpărate de președintele demis cum o demonstrează continuu presa democrată.

      In 1989, Ceaușescu, cu mîinile legate, vorbea despre AGENTURI STRAINE. Atunci au existat ori nu, nu se știe, dar acum iată că au nume proprii și chiar uniforme.

 

        PS : Acest text a fost publicat pentru prima dată în JURNALUL NECONVENTIONAL, publicație a unui grup de artisti plastici.

                              

Băsescu, visul și copilul

                                      

Dragi prieteni,

 Am avut un vis îngrozitor. Se făcea că asistam la o violenţă inimaginabilă  şi cînd m-am trezit am continuat să fiu bulversat. Se făcea că domnul  Băsescu, aflat intr-o imensă groapă, ţinea de picioare un copil şi, folosindu-l ca o ghioagă, lovea cu el marginea de pământ a gropii.

 M-am gîndit profund la imaginile reale care probabil mă influenţaseră şi mi-am amintit, în același timp, de ţiganca care,  folosindu-şi  copilul, lovea cu el un ziarist englez, la lovitura dată de domnul Băsescu, cu cîţiva ani în urmă, unui   copil  şi în fine la apariţia recentă a preşedintelui suspendat cu un copil în brațe.

 Nici această  ultimă imagine nu mi-a plăcut pentru că domnul Băsescu părea prea fericit, poate uşor băut, iar copilul  nu părea nici prea fericit și nici prea încântat de  îmbrațișarea președintelui.

 Mi-am adus aminte că în copilăria mea, pe când locuiam într-o mahala unde trăiau destui bețivi, bărbați beţi întorcindu-se acasă, înainte de a-şi lovi soţiile, işi îmbrăţişau progeniturile minore, iar bieţii copii,  oripilaţi de mirosul pe care nu-l cunoșteau al băuturii, se strâmbau încercând să scape din strânsoarea taților lor ori începeau să plângă.

Ceea ce a făcut președintele suspendat este un fel de parafrazare, un fel de scuză (cine se scuză se acuză), a atitudinii sale pe care a avut-o în campania din 2004 când Traian Băsescu a lovit un copil la un miting din Ploiești.

 Nu pot să-l mai privesc pe domnul Băsescu  nici măcar în extrasele prezentate de Antena 3.

                                       

Români ! Să ieșim cu toții la vot !

                                          

Prieteni !  Sper să vă gândiți bine. Băsescu este cea mai odioasă figură  a mafiei PDL-liste. Cu el România nu mai are nici-o șansă,  va ramâne o mahala de lumpenproletari.

Prieteni ! Ce vrea bucătăreasa care conduce Germania ? Cu ce drept și de unde l-a dobândit această urmașe a lui Hitler de a se amesteca în viata necăjită din România deși, cu spionii ei, ar fi trebuit să știe cine este barcagiul din Constanța.

Prieteni ! Ce știti despre mizerabila vrăjitoare Monica Macovei ? Aș dori  să-mi spuneți care este mobilul acestei femei fără rușine. Ar dori oare să  ia  locul Elenei Udrea  la  pompa de benzină din incinta  Cotrocenilor ? Nu va reuși ! Va rămâme o servitoare  hoață !

Ce fac ambasadorii din Bucuresti ? Oare sunt orbi, surzi sau cretini ? Ei nu au nici-o informație despre comportamentul schizofrenic al PDL-ișilor, nu văd adunarea păsărilor de pradă pe care  suspendatul a asmuțit-o împotriva românilor ?

In aceste momente cruciale, singura soluție viabila este să ieșim cu toții la vot pe 29 iulie și să-i dăm lovitura de grație acestui anti-român.

Noua fantezie a domnului Băsescu și atacul la domnul Ponta

                                                              

     S-a văzut bine în ultimii ani că atacurile d-lui Traian Băsescu la adresa opoziției,  a grupurilor  sociale, a diverselor  categorii de profesioniști  - d-l Horia-Roman Patapievici și prietenii săi intelectuali i-au fost oare profesori ? - au creat o atmosferă de enervare și ură datorită căreia normalitatea vieții nu mai este posibilă, nu mai știi unde să te ascunzi pentru  a respira puțină  liniște.

     Noul atac, a cărei primă victimă trebuia să fie d-l Victor Ponta, dar se pare că, în colimator, vor intra pe rând  toti dușmanii  alfabetizați – să fie oare ideia micului și crispatului domn Daniel Funeriu, savantul fără bacalaureat - este goana după « plagiatori» ?

     Că bănuiala mea este întemeiată, rezultă din cererea jignitoare, de factură securistică, pe care președintele  a adresat-o lui Puiu Hașotti, cel ce ar trebui să devină ministru al culturii în locul lui Mircea Diaconu de a depune o declarație despre originalitatea lucrărilor sale.

     Pericolul este imens, căci vor putea fi hărțuiți toți ce scriu ori declară public  ceva, expun o ideie,  un argument într-o chestiune  (poate chiar și participanții în procesul civil ori penal, judecatorii, de pildă, care folosesc, în sentințele lor, precedente ori argumente luate din cărți ori teoria juridică, mai ales acum cînd ei au abandonat regulele de motivare a sentințelor pentru a trece în acestea stridente idei politice ori comentarii ziaristice), legat de comportamentul și acțiunile președintelui.

     De plagiat ar putea fi învinovățit chiar Parlamentul, ori celelalte organe de stat ce emit norme juridice, acestea adesea seamă ori sunt inspirate de sisteme de drept mai vechi ori străine.

     Procedeul este de tip fascist ori al comunismului primitiv căci apărarea învinuitului va fi dificilă, dacă nu chiar imposibilă,  atâta vreme cât se știe că ideile și motivele în arte și chiar în științe, aboară ca duse de vânt.

     Cei ce i-au sugerat președintelui ideia - nu putea fi a lui după lectura dificilă a cărții lui Mircea Cărtărescu - vor trebui să se teamă, căci sigur și ei vor putea fi victime, chiar dacă au pus degetul,  din întâmplare, pe o singură  dată hîrtie.

                                          



Un intelectual de operetă

    

                                                                            

Domnul Horia-Roman Patapievici cu înfățișarea sa disgrațioasă si fasoanele televizate, pe care i le permite Daniela Zeca-Buzura, directoarea canalului TVR Cultural,  a debutat  cu  o  poveste trasă de păr despre o urmărire securistică pusă la cale de cineva de la S.R.I. sau S.I.E. Era și este un debut spectaculos.

     Mulți au crezut istoria, eu însă nu și  observându-i continuu  figura, rictusurile, miorlăielile de fată bătrână dar și prietenia cu d-l  Băsescu și respectiv cu spionul M.R.U. (Mihai-Răzvan Ungureanu)  sunt convins că a fost un  auto-aranjament pentru a ieși la lumina rampei textele sale  jignitoare despre români iar altele rămânând  fără ecou.  Cum d-l Patapievici  scriind despre defectele românilor  și-a urmărit desigur disgratiosul portret în oglindă, am încetat să-l urmăresc.

     Acum, însă văd că recidivează cu aranjamentele și a scos în stradă - DEMONSTRATIA PAPIOANELOR - pentru proteste, pe cei cărora le-a împărțit banii primiți de la buget  oferiți de d-l Băsescu în schimbul serviciilor  de joasă cultură  politică pe care i le face. Sunt oameni care bucurindu-se de favoruri nu se gândesc, din păcate, la modalitatea  de împărțire ;  banul este ochiul dracului. Acum, apare în decor și d-l  M.R.U. cu aerul său de proaspăt salvat de la inundații și încă năucit de emoțiile pe care i le-a prilejuit mica  sa guvernare catastrofală.

     Sunt de compătimit aceste marionete : d-l Patapievici,  d-l M.R.U. și suita lor de protestatari care nu realizează nivelul compromiterii pe care le-o joacă d-l Băsescu care îi va trece sigur  la recuzită, îndată  ce se va plictisi de ei, așa cum a procedat și cu protejata sa de la Pleșcoi, pe care a încurajat-o să-și ridice fustele in public.

     Lăsând la o parte spectacolul creiat de d-l Patapievici, nimeni din țară nu știe  ce fac tinerii care scriau despre urina iubitelor la centrele culturale din strainatate. Un exemplu este Centrul Cultural de la Paris. Nu există așezamint de cultură din Paris mai cenușiu decât cel din clădirea Ambasadei  României : uși  ferecate, nimeni  disponibil  pentru o conversație, un responsabil veșnic ocupat - oare cine are nevoie de el ? - fapte  bănuite a fi de artă, neștiute, neanunțate. Toate acestea într-un oraș în care România  este proprietara unui palat, a unui teatru.

     Prezențele românești în expoziții sunt nesemnificative, cu lucrări minore care nu spun nimic și nu duc la nici-o manifestare de calitate.   La fel se întâmplă la Viena  unde doar un șofer de taxi mi-a arătat clădirea unde se ținea  o expozitie pe care nu o vedea nimeni și unde, la timpul respectiv, conducea un soi de  femee-comisar ce activase fără succes la televiziune.

Așa  arată Institutul Cultural Român în realitate, imaginea  elitistă, pe care institutul vrea să o cultive în țară, este o fantoșe, respectiv o  păpușă jucată de un om ascuns după o perdea, la un teatru popular, în care principalul personaj este Vasilachi.

P.S.     Există o excepție notabilă în activitatea Institutului și anume prezența în expoziția din incinta «Palait de Tokyo» recent deschisă la Paris intitulată : DE CE OARE ? – trienală în timp ce pe simeze sunt lucrări ce acoperă o perioadă de 40 de ani a graficienei Geta Brătescu care expune colaje relizate cu materiale diferite, de un profesionalism indiscutabil dar și un film vechi facil.

                                    

Scurtă istorie

                                          

    Revoluția din 1989 a durat două zile. A început pe data de 21 decembrie orele 10 dimineața și s-a sfârșit a doua zi când Ceaușescu a fugit și în țară s-a instaurat imediat o stare de haus de care au profitat imediat structurile comuniste din subordinea dictatorului. Expresia organizatorică a complotului profitorilor a fost guvernul Petre Roman, un guvern comunist care a speriat opinia publică ce pe 11 ianuarie 1990 a protestat vehement într-un miting  uriaș în fața Palatului Victoria din București.

    Structurile comuniste  de la cele din apropierea dictatorului și pâna la  persoanele  ce lucrau cu sârg  la  cotețele de găini ale acestuia au ramas la conducerea statului  și au început  cu o pricepere neașteptată să joace mascarada democrației ; s-au constituit în partide, au invadat partidele istorice, au încălecat mijloacele de comunicare, au rebotezat sau recolorat  instituțiile și au reușit să înăbușe miscarea revoluționară, spontană, fără organizare, naivă, din  vara anului 1990.

    Mineriadele pe care tot vechile structuri le-au organizat și condus, dar  de care  au încercat fără să reușească să se despartă  printr-o propagandă deșențată și printr-o serie de procese în conștiința societății românești, au  insemnat sfîrșitul  dramatic al unui avânt revoluionar curat și clar care ar fi putut aduce România în rândul  democrațiilor autentice.

    Marx a spus cu dreptate că cea mai mare nenorocire care se poate întîmpla revoluției proletare este faptul de a încăpea pe mâinile lunpen-proletariatului răspopiți, curvelor, indivizilor care n-au muncit niciodată, vagabonzilor, adică structurile comuniste care la originea lor, la noi, respectau criteriile filozofului  dar în timpul comunismului original al Anei Pauker, Gheorghiu-Dej și Ceaușescu evoluaseră, dar nu-și schimbaseră cu nimic năravurile, se distanțaseră de condiția lor inițială, aveau bani, bunuri dar  îi țineau ascunși de frica dictatorului.

    Aceste structuri, mult mai viguroase decât și-a imaginat Președintele Constantinescu, ajuns din întâmplare la conducerea statului, mereu mai stapâne, alternanța la putere fiind un proces ce acoperea trecutul, au început marea distrugere a țarii, privatizările hoțești, vânzarile frauduloase, jocul mizerabil cu banii bugetului, șpaga,  de la pachetele cu Kent ale investitorilor străini care în țările lor nu aveau nici după ce bea apă, până la milioanele de dolari despre care  discutau pe furiș consilieri de primă înalțime, bacșișurile uriașe, chipurile pentru zilele onomastice etc.

    Pe masură ce țara era devalizată, structurile,  departe de a  renunța la năravuri, și-au schimbat mereu părul în speranța, deșartă desigur, că minciunile propagandistice  răspândite fără rușine vor acoperi strigătele frânte de mizerie ale  sarăcimii din ce în ce mai numeroase.

     Deși înfricoșat, amețit de sloganul că mamăliga nu explodează, protestul public a fost mereu anihilat prin mijloace propagandistice dar și prin destabilizarea structurilor care-l organizau (sindicatele, asociațiile, societatea civilă în diversele ei forme) dar a  strâns  încet și sigur o vigoare rară, de rău augur pentru putere, a  invadat  Piața Universității din București, loc simbol pentru ura românilor împotriva actelor dictatoriale și iată, de aproape o lună de zile, înfruntând zăpada și gerul năpraznic, deși fiecare cetățean prezent are propriul său motiv de ură împotriva puterii, un glas unic și viguros solicită cu claritate demisia președintelui-jucător vinovat de încălcarea Constituției și pentru corupția nelimitată, căderea guvernului marionetă, fie că el s-a numit Boc, fie că se numește Ungureanu, judecarea clicii conducatoare strânsă în jurul  șefului statului, perversă și de o imoralitate patentă, chiar desfrânare. 

      Infricoșată, tremurînd sub zâmbete crispate, puterea înarmată până-n dinți, încurajată și de un negustor de cauciuc american ajuns reprezentant al Statuii Libertății de la Poarta Americiii în România, a adoptat tactica lansată în 1990 de poetul eșuat  Mircea Dinescu - să fiarbă-n suc propriu - și privește cu nerușinare la grupul de protestatari tremurând sub mormane de zăpadă.

      Sigur, demersul mișcării din Piața Universității nu va reuși, nu suntem la Atena unde puterea contestată, din când în când, rostește măcar un cuvânt exprimând grije pentru cei pe care-i conduce dar un câștig tot există, opinia publică și-a radicalizat gândurile, a identificat răul profund și diversificat pe care-l numește  cu un singur cuvânt, cu numele unui singur personaj  iar șansele de viitor  vor fi  de partea ei.

                                           

                                                                                                                                            

Probă în procesul pentru judecarea autorităților dictaturii în România

                                                                 

       Dragi prieteni,

      Vreau să știți urmatoarele : Sâmbată 14 ianuarie 2012, când am plecat la miting, în Piața Rosetti era liniște.  In fața Teatrului Național era lume puțină, dar începuse adunarea. Publicul era compus din persoane foarte serioase, cele mai multe de vârste medii și cu gânduri clare. Instalarea efectivă a puterii dictatoriale în România, de către o serie de indivizi ca Traian Basescu, Emil Boc, Elena Udrea, Roberta Alma Anastase, Raluca Turcan și alții, a făcut obiectul discuțiilor între cei care veniseră să ceară reinstaurarea democrației, fapt comentat de altfel și de către o serie de ziare, postări pe Internet (FaceBook) precum și unele televiziuni din țară.

     După cca o oră, m-am întors acasă deoarece eram foarte răcit și frigul de afară îmi producea o stare de rău. Pe drumul de întoarcere, am văzut că  în Piața Rosetti, fuseseră deja parcate camioane mari, din cele ce transportă ostași ori pușcăriași, închise, mari și foarte multe. Prezența acestora mi-a adus aminte de tancurile și mitralierele aflate în aceiași zonă în '89 însă  numai culoarea era alta. Camioanele erau gris și nu verzi ca altădată. Revoltat, căci imediat am bănuit că se va întâmpla ceva neplăcut, m-am adresat  celor doi jandarmi care fumau lângă un camion întrebându-i : Va fi război ? la care aceștia m-au privit bănuitor dar n-au zis nimic. Mi-am continuat apoi drumul până acasă. Peste un ceas însă, după ce mai m-am încălzit, m-am reîntors la miting deoarece n-am putut sta acasă având în minte ideia că prezența mea acolo ca și a altora era necesară. Ieșind în stradă am observat că  echipajele jandarmeriei se înmulțiseră iar în atmosfera de acolo se simțea prezența unui pericol.

     Deși răcit, am rămas la miting până în jurul orei 19 :30 când nemaiputând rezista frigului și a temperaturii mele care începuse să crescă m-am întors acasă, urmărind însă la televizor ceea ce se petrecea pe străzile înțesate de manifestanți.

     In timpul demonstrației, atât eu cât și ceilalți participanți aveam o senzație de claustrare deoarece actuala dictatură când acordă autorizație de miting lasă oamenii să protesteze înghesuindu-i într-un spație definit, de regulă foarte restrâns, înconjurat de bariere și de o mulțime de jandarmi înarmați până în dinți. Această senzație am simțit-o de fiecare data când am participat la manifestații de acest gen fapt pentru care acum oamenii s-au hotărât să înlăture aceste obstacole și să se îndrepte spre Administrația Prezidențială de la Cotroceni unde s-a cuibărit în lux dictatura luminată, devenită odioasă, sub conducerea actualului președinte Traian Băsescu și a celorlalți foști președinți ai României devenită în prezent sclava acestor impostori lumpenproletari, foști servitori la grajdurile lui Nicolae Ceaușescu.

     In acest context, piața din fața Teatrului National a fost ocupată de manifestanți. Era un gest simbolic, căci oamenii au înconjurat crucea pusă acolo de un artist. O doamnă pe care o întălnesc adesea la mitinguri, mi-a spus că psihic triește  starea  din timpul  zilelor lui '89 din Piața Universității de acum 22 de ani. Ocuparea pieții a fost pașnică și fără să deranjeze circulația, de altfel foarte slabă la aceea oră și fiind o zi nelucrătoare aproape că era inexistentă în timp ce jandarmii care se aflau la fața locului au permis acesul fără să se împotrivească.

     Publicul care știa că mitingul nu poate fi decât un început al unor manifestări de stradă cu rezultatele scontate,  trăia o metaforă a succestului viitor.  Spre Piata Romană drumul era total liber iar pe B-dul Elisabeta s-a circulat foarte bine. Cu un ocol mic, oricine sau orice vehicul putea circula fără probleme, ceea ce practic s-a și întâmplat și spre bucuria noastră, toate vehicolele care treceau pe acolo clacsonau în spirit de solidaritate cu manifestanții în timp ce jandarmii erau apatici și sunt convins că nu ar fi făcut nimic dacă n-ar fi primit ordin de la conducerea lor superioară să intre în acțiune. Un tânăr jandarm obraznic a încercat să oprească un om cu dizabilități fizice ce dorea să se alăture grupului de manifestanți împingându-l cu brutalitate astfel că acesta s-a dezechilibrat și a căzut rănindu-se la un picior. La apariția mașinilor aparținând Televiziunii Române, mulțimea a început să-i huiduiască deoarece această televiziune face jocul actualei puteri deși ea se hrăneste din banii contribuabililor percepuți automat fără însă să prezinte emisiuni care să satisfacă gustul și nevoile populației.

     Ca și în '89, puterea pregătise atacul împotriva manifestanților pentru orele târzii ale nopții, fapt ceea ce s-a și întâmplat. Am asistat la un spectacol macabru, transmis în direct de televiziunea Antena 3, când oamenii au fost brutalizați, bătuți și înghesuiți în dube de infractori după care au fost transportați încătușați la diverse secții de poliție unde a continuat bătaia începută în piață. Am asistat în direct, la televiziune, la maltratarea unei femei cu un copil mic în brațe care urla de durere în timp ce copilul ei plăngea în hohote și numai pentru faptul că soțul ei cu care fusese în piață s-a alăturat mainifestanților. Nu mai vorbesc de amenzile enorme date de poliție unui mare număr de manifestanți cât și unor cetățeni care s-au aflat din întâmplare în piață, fără să fi participat la manifestație. Față de modul cum autoritățile actuale înțeleg să satisfacă revendicările cerute de toți manifestanții din întreaga țară, mă angajez să particip și să fiu solidar cu manifestanții din Piața Universității până când acest guvern va cădea împreună cu  așa-zisul președinte Traian Băsescu.

     Această declarație pe care o dau, doresc să constitue o probă și să facă parte din dosarul de acuzare a autorităților care au procedat la maltratarea mulțimii ce se adunaseră să protesteze calm împotriva actualei dictaturi.

                                             

Colecția pictoriței Margareta Sterian așteaptă de peste 20 de ani să fie donată patrimoniului national

     Cu doi  ani în urmă, am fost solicitat de Jurnalul Național să comentez împrejurarea și cauzele pentru care statul român refuză, prin tăcere vinovată, să preia donația colecției de artă a Margaretei Sterian.

     După doi ani, în care nimeni din Ministerul Culturii nu a stat de vorbă cu mine fiind amânat tot timpul cu diverse pretexte și promisiuni, am primit recent o scrisoare  în care functionari incompetenți și fară rușine imi scriu că Ministerul nu este competent să  se ocupe de donație, deși este persoană juridică și în același timp organ administrativ și că potrivit Codului Civil numai muzeele, singure, pot accepta sau respinge donația. Vreau să precizez că am renunțat la toate condițiile ce ar fi implicat un efort material și că am cerut Ministerului  doar să organizeze o retrospectivă a colecției din două motive si anume : să fie văzută pentru ultima dată  pictura Margaretei Sterian în toată cuprinderea și splendoarea ei și apoi muzeele, nu numai cele indicate de mine dar și celelalte, să fie în situația de a alege lucrări în functie de necesitățile și spațiile lor.

     Motivele acestei atitudini după 20 de ani, în care am insistat pe lângă portari, funcționari mărunți și alții din această categorie, pe lângă miniștrii ori secretari de stat și chiar pe lângă prim-miniștrii, mă determină să afirm că imoralitatea, necunoașterea flagrantă a legilor, indolența, disprețul nemărginit pentru cultura și patrimoniul național, incompetența la cel mai înalt grad, fac parte din arsenalul motivațiilor aduse de aceste jalnice personaje. Și ca să fiu chiar mai clar, pot spune că sunt și alte motive despre care îmi este rușine să vorbesc despre ele și aceasta în condițiile în care întreaga societate românească minus nomenclatura actuală provenită de la grajdurile lui Ceaușescu, cer cu disperare respectarea drepturilor vitale ale omului.

     Cum din 2010 și până în prezent nu s-a întâmplat nicio schimbare în atitudinea forurilor statale, cu toate că o serie de cetățeni, care cunosc opera marii artiste, și-au exprimat public dezaprobarea pentru comportamentul funcționarilor culturali, am hotărât să înscriu vechiul interviu în paginile acestui blog.

     Iată conținutul interviului meu care a avut loc pe data de 22 octombrie 2010 la solicitarea jurnalistei Adela Cristina Teodorescu care l-a publicat sub titlul «Opera Margaretei Sterian se pierde în birocraţie» :

      « Margareta Sterian (1897-1992) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi artişti ai avangardei româneşti. Ea nu numai că a pictat şi a avut un univers aparte în pictura românească, dar a şi scris şi tradus cărţi din literatura universală.

      Despre ea s-a vorbit în ultimii ani mai mult decât despre alţi artişti, datorită pictorului Mircea Barzuca, legatarul ei testamentar, cel care, de douăzeci de ani încoace, încearcă să împlinească dorinţa artistei ca în urma ei să rămână o casă memorială sau un muzeu.

     În tot acest timp, el a încercat să doneze opera acesteia statului român, pentru că statul se presupune a fi cel mai în măsură să o valorifice din punct de vedere cultural. Mircea Barzuca nu a cerut decât ca autorităţile din România să acorde un spaţiu pentru aceasta. Dar statul pare să facă ce ştie el mai bine, şi anume nimic.

     Astăzi, mai bine de 200 de picturi şi 150 de lucrări de grafică ale Margaretei Sterian, alături de restul colecţiei ei, stau atent împachetate în apartamentul care i-a aparţinut, aşteptând cuminţi să fie dezvăluite publicului larg, în urma unui act de donaţie pe care statul pare că nu vrea să îl primească însă cu nici un chip. Barzuca a luat toate guvernele la rând, încă de acum 20 de ani, şi a trecut prin cabinetele tuturor miniştrilor Culturii aflaţi în funcţie în toată această perioadă. Prima idee a unui centru cultural Margareta Sterian s-a conturat în 1990, încă de când ministru al Culturii era Marin Sorescu, care a şi scris despre Margareta.

     Dar el era, săracul, cam neajutorat aşa, mi-a spus: «Dragă, am să vorbesc cu un parlamentar pentru dumneata»", îşi începe Mircea Barzuca povestea. La moartea Margaretei Sterian, în 1992, Ion Iliescu a trimis o coroană prin intermediul consilierului său de atunci, Victor Opaschi. "Lui Opaschi i-am propus pentru prima dată ideea mea concretă, pentru că am văzut că Ion Iliescu o cunoştea pe Margareta, el având şi un trecut cultural. Bineînţeles că Opaschi nu a făcut nimic in treaba asta", ne povesteşte pictorul. A trecut la următorii, adresându-se lui Emil Constantinescu. La sfârşitul mandatului, acesta i-a trimis doar o scrisoare, spunându-i cât de rău îi părea pentru că nu prea a avut timp să se ocupe de problema Margareta Sterian.

     În tot acest timp, Ion Caramitru (ministru al Culturii în perioada 1996-2000 - n.r.) mă întâlnea pe culoare, pe la Casa Scînteii, şi spunea: «N-am casă, n-am casă!»", adaugă pictorul. Venirea următorului guvern i-a dat însă speranţa că oficialii vor avea de data aceasta mai multă vreme şi pentru propunerea sa. Între timp, a luat legătura cu Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS), în speranţa că va putea obţine o casă pentru proiectul său. Dar aici s-a lovit de ignoranţa şefilor şi birocraţia funcţionarilor: "M-am dus la şeful RA-APPS acum aproximativ zece ani. Şi, în timp ce aşteptam să mă primească, trece pe lângă mine o femeie care îi ducea mâncarea, pui cu orez, îmi aduc bine aminte. După ce mănâncă, îmi spune că nu mă poate primi". A fost primit însă de un funcţionar, care i-a sugerat să se orienteze către imobile ocupate de sediul PNL sau sedii ale SRI, astfel că nu se putea atinge de ele.

     Pe vremea guvernului Tăriceanu a abandonat ideea casei şi a împărţit colecţia, astfel ca ea să poată fi donată muzeelor de artă din Bucureşti şi Timişoara. La sugestia funcţionarilor din Ministerul Culturii, Mircea Barzuca a cerut o rentă viageră, care să îi permită întreţinerea colecţiei Margareta Sterian. "În primul rând le-am spus că nu am nevoie de bani decât în momentul în care se fac actele de donaţie, adică peste trei ani de la demararea proiectului." Evaluarea colecţiei a durat doi ani şi apoi lucrurile au stagnat.

     Astăzi, soarta colecţiei Margareta Sterian se plimbă între Ministerul Culturii şi Ministerul Finanţelor, care pasează problema de la unul la altul. Cu greu, Barzuca a obţinut conceperea unui proiect de hotărâre de guvern, care a fost respins de două ori. Apoi, deşi a sugerat că este dispus să renunţe până şi la ideea pensiei viagere, Ministerul Finanţelor i-a comunicat apariţia unui inconvenient legal. "Problema este, spun ei, că nu există în legea românească ideea de rentă viageră. Dar aşa ceva nu există. Ideea de rentă viageră este o construcţie juridică. De fapt, este o donaţie condiţionată, şi pentru asta sunt cel puţin cinci articole în Codul Civil, şi ei îmi spun mie că nu există temei juridic! Este absurd!", spune cu obidă artistul.

     Absurd este şi faptul că donarea unui bun cultural către un stat ar trebui să fie primită cu braţele deschise dacă şi interesul ar fi suficient de mare. În România ni se demonstrează că problema apare atunci când vrei să te şi asiguri că operele de artă pe care le donezi sunt conservate în mod corespunzător, iar asta costă. "Eu am înţeles că această colecţie a ei trebuie donată statului, pentru că nu o voi lua cu mine în mormânt. Însă, dacă vă gândiţi să îmi sugeraţi vreo soluţie, să ştiţi că le-am încercat pe toate până acum", încheie Mircea Barzuca. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, la rândul nostru, când va înţelege şi statul român că patrimoniul naţional nu este "duşmanul poporului", ci poate una dintre ultimele şanse de a mai salva ceva în această ţară ».

      Colecția așteaptă deci să fie valorificată, așa cum a menționat și ziarista de la Jurnalul Național iar publicul iubitor de artă, la rândul lui, așteaptă să admire într-un muzeu permanent frumusețea artei zugrăvită cu atât de mare talent de către Margareta Sterian. Din păcate, factorii decizionali din această țară au aruncat la coșul de gunoi toate memoriile mele ocupându-se în principal cum să-și umple tot mai mult buzunarele cu bani proveniți din activități necinstite.

     Articolul respectiv, împreună cu comentariile unor cetățeni, poate fi accesat prin Internet pe linkul de mai jos :

 http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/opera-margaretei-sterian-se-pierde-in-birocratie-557701.htm