Probă în procesul pentru judecarea autorităților dictaturii în România

                                                                 

       Dragi prieteni,

      Vreau să știți urmatoarele : Sâmbată 14 ianuarie 2012, când am plecat la miting, în Piața Rosetti era liniște.  In fața Teatrului Național era lume puțină, dar începuse adunarea. Publicul era compus din persoane foarte serioase, cele mai multe de vârste medii și cu gânduri clare. Instalarea efectivă a puterii dictatoriale în România, de către o serie de indivizi ca Traian Basescu, Emil Boc, Elena Udrea, Roberta Alma Anastase, Raluca Turcan și alții, a făcut obiectul discuțiilor între cei care veniseră să ceară reinstaurarea democrației, fapt comentat de altfel și de către o serie de ziare, postări pe Internet (FaceBook) precum și unele televiziuni din țară.

     După cca o oră, m-am întors acasă deoarece eram foarte răcit și frigul de afară îmi producea o stare de rău. Pe drumul de întoarcere, am văzut că  în Piața Rosetti, fuseseră deja parcate camioane mari, din cele ce transportă ostași ori pușcăriași, închise, mari și foarte multe. Prezența acestora mi-a adus aminte de tancurile și mitralierele aflate în aceiași zonă în '89 însă  numai culoarea era alta. Camioanele erau gris și nu verzi ca altădată. Revoltat, căci imediat am bănuit că se va întâmpla ceva neplăcut, m-am adresat  celor doi jandarmi care fumau lângă un camion întrebându-i : Va fi război ? la care aceștia m-au privit bănuitor dar n-au zis nimic. Mi-am continuat apoi drumul până acasă. Peste un ceas însă, după ce mai m-am încălzit, m-am reîntors la miting deoarece n-am putut sta acasă având în minte ideia că prezența mea acolo ca și a altora era necesară. Ieșind în stradă am observat că  echipajele jandarmeriei se înmulțiseră iar în atmosfera de acolo se simțea prezența unui pericol.

     Deși răcit, am rămas la miting până în jurul orei 19 :30 când nemaiputând rezista frigului și a temperaturii mele care începuse să crescă m-am întors acasă, urmărind însă la televizor ceea ce se petrecea pe străzile înțesate de manifestanți.

     In timpul demonstrației, atât eu cât și ceilalți participanți aveam o senzație de claustrare deoarece actuala dictatură când acordă autorizație de miting lasă oamenii să protesteze înghesuindu-i într-un spație definit, de regulă foarte restrâns, înconjurat de bariere și de o mulțime de jandarmi înarmați până în dinți. Această senzație am simțit-o de fiecare data când am participat la manifestații de acest gen fapt pentru care acum oamenii s-au hotărât să înlăture aceste obstacole și să se îndrepte spre Administrația Prezidențială de la Cotroceni unde s-a cuibărit în lux dictatura luminată, devenită odioasă, sub conducerea actualului președinte Traian Băsescu și a celorlalți foști președinți ai României devenită în prezent sclava acestor impostori lumpenproletari, foști servitori la grajdurile lui Nicolae Ceaușescu.

     In acest context, piața din fața Teatrului National a fost ocupată de manifestanți. Era un gest simbolic, căci oamenii au înconjurat crucea pusă acolo de un artist. O doamnă pe care o întălnesc adesea la mitinguri, mi-a spus că psihic triește  starea  din timpul  zilelor lui '89 din Piața Universității de acum 22 de ani. Ocuparea pieții a fost pașnică și fără să deranjeze circulația, de altfel foarte slabă la aceea oră și fiind o zi nelucrătoare aproape că era inexistentă în timp ce jandarmii care se aflau la fața locului au permis acesul fără să se împotrivească.

     Publicul care știa că mitingul nu poate fi decât un început al unor manifestări de stradă cu rezultatele scontate,  trăia o metaforă a succestului viitor.  Spre Piata Romană drumul era total liber iar pe B-dul Elisabeta s-a circulat foarte bine. Cu un ocol mic, oricine sau orice vehicul putea circula fără probleme, ceea ce practic s-a și întâmplat și spre bucuria noastră, toate vehicolele care treceau pe acolo clacsonau în spirit de solidaritate cu manifestanții în timp ce jandarmii erau apatici și sunt convins că nu ar fi făcut nimic dacă n-ar fi primit ordin de la conducerea lor superioară să intre în acțiune. Un tânăr jandarm obraznic a încercat să oprească un om cu dizabilități fizice ce dorea să se alăture grupului de manifestanți împingându-l cu brutalitate astfel că acesta s-a dezechilibrat și a căzut rănindu-se la un picior. La apariția mașinilor aparținând Televiziunii Române, mulțimea a început să-i huiduiască deoarece această televiziune face jocul actualei puteri deși ea se hrăneste din banii contribuabililor percepuți automat fără însă să prezinte emisiuni care să satisfacă gustul și nevoile populației.

     Ca și în '89, puterea pregătise atacul împotriva manifestanților pentru orele târzii ale nopții, fapt ceea ce s-a și întâmplat. Am asistat la un spectacol macabru, transmis în direct de televiziunea Antena 3, când oamenii au fost brutalizați, bătuți și înghesuiți în dube de infractori după care au fost transportați încătușați la diverse secții de poliție unde a continuat bătaia începută în piață. Am asistat în direct, la televiziune, la maltratarea unei femei cu un copil mic în brațe care urla de durere în timp ce copilul ei plăngea în hohote și numai pentru faptul că soțul ei cu care fusese în piață s-a alăturat mainifestanților. Nu mai vorbesc de amenzile enorme date de poliție unui mare număr de manifestanți cât și unor cetățeni care s-au aflat din întâmplare în piață, fără să fi participat la manifestație. Față de modul cum autoritățile actuale înțeleg să satisfacă revendicările cerute de toți manifestanții din întreaga țară, mă angajez să particip și să fiu solidar cu manifestanții din Piața Universității până când acest guvern va cădea împreună cu  așa-zisul președinte Traian Băsescu.

     Această declarație pe care o dau, doresc să constitue o probă și să facă parte din dosarul de acuzare a autorităților care au procedat la maltratarea mulțimii ce se adunaseră să protesteze calm împotriva actualei dictaturi.

                                             

Colecția pictoriței Margareta Sterian așteaptă de peste 20 de ani să fie donată patrimoniului national

     Cu doi  ani în urmă, am fost solicitat de Jurnalul Național să comentez împrejurarea și cauzele pentru care statul român refuză, prin tăcere vinovată, să preia donația colecției de artă a Margaretei Sterian.

     După doi ani, în care nimeni din Ministerul Culturii nu a stat de vorbă cu mine fiind amânat tot timpul cu diverse pretexte și promisiuni, am primit recent o scrisoare  în care functionari incompetenți și fară rușine imi scriu că Ministerul nu este competent să  se ocupe de donație, deși este persoană juridică și în același timp organ administrativ și că potrivit Codului Civil numai muzeele, singure, pot accepta sau respinge donația. Vreau să precizez că am renunțat la toate condițiile ce ar fi implicat un efort material și că am cerut Ministerului  doar să organizeze o retrospectivă a colecției din două motive si anume : să fie văzută pentru ultima dată  pictura Margaretei Sterian în toată cuprinderea și splendoarea ei și apoi muzeele, nu numai cele indicate de mine dar și celelalte, să fie în situația de a alege lucrări în functie de necesitățile și spațiile lor.

     Motivele acestei atitudini după 20 de ani, în care am insistat pe lângă portari, funcționari mărunți și alții din această categorie, pe lângă miniștrii ori secretari de stat și chiar pe lângă prim-miniștrii, mă determină să afirm că imoralitatea, necunoașterea flagrantă a legilor, indolența, disprețul nemărginit pentru cultura și patrimoniul național, incompetența la cel mai înalt grad, fac parte din arsenalul motivațiilor aduse de aceste jalnice personaje. Și ca să fiu chiar mai clar, pot spune că sunt și alte motive despre care îmi este rușine să vorbesc despre ele și aceasta în condițiile în care întreaga societate românească minus nomenclatura actuală provenită de la grajdurile lui Ceaușescu, cer cu disperare respectarea drepturilor vitale ale omului.

     Cum din 2010 și până în prezent nu s-a întâmplat nicio schimbare în atitudinea forurilor statale, cu toate că o serie de cetățeni, care cunosc opera marii artiste, și-au exprimat public dezaprobarea pentru comportamentul funcționarilor culturali, am hotărât să înscriu vechiul interviu în paginile acestui blog.

     Iată conținutul interviului meu care a avut loc pe data de 22 octombrie 2010 la solicitarea jurnalistei Adela Cristina Teodorescu care l-a publicat sub titlul «Opera Margaretei Sterian se pierde în birocraţie» :

      « Margareta Sterian (1897-1992) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi artişti ai avangardei româneşti. Ea nu numai că a pictat şi a avut un univers aparte în pictura românească, dar a şi scris şi tradus cărţi din literatura universală.

      Despre ea s-a vorbit în ultimii ani mai mult decât despre alţi artişti, datorită pictorului Mircea Barzuca, legatarul ei testamentar, cel care, de douăzeci de ani încoace, încearcă să împlinească dorinţa artistei ca în urma ei să rămână o casă memorială sau un muzeu.

     În tot acest timp, el a încercat să doneze opera acesteia statului român, pentru că statul se presupune a fi cel mai în măsură să o valorifice din punct de vedere cultural. Mircea Barzuca nu a cerut decât ca autorităţile din România să acorde un spaţiu pentru aceasta. Dar statul pare să facă ce ştie el mai bine, şi anume nimic.

     Astăzi, mai bine de 200 de picturi şi 150 de lucrări de grafică ale Margaretei Sterian, alături de restul colecţiei ei, stau atent împachetate în apartamentul care i-a aparţinut, aşteptând cuminţi să fie dezvăluite publicului larg, în urma unui act de donaţie pe care statul pare că nu vrea să îl primească însă cu nici un chip. Barzuca a luat toate guvernele la rând, încă de acum 20 de ani, şi a trecut prin cabinetele tuturor miniştrilor Culturii aflaţi în funcţie în toată această perioadă. Prima idee a unui centru cultural Margareta Sterian s-a conturat în 1990, încă de când ministru al Culturii era Marin Sorescu, care a şi scris despre Margareta.

     Dar el era, săracul, cam neajutorat aşa, mi-a spus: «Dragă, am să vorbesc cu un parlamentar pentru dumneata»", îşi începe Mircea Barzuca povestea. La moartea Margaretei Sterian, în 1992, Ion Iliescu a trimis o coroană prin intermediul consilierului său de atunci, Victor Opaschi. "Lui Opaschi i-am propus pentru prima dată ideea mea concretă, pentru că am văzut că Ion Iliescu o cunoştea pe Margareta, el având şi un trecut cultural. Bineînţeles că Opaschi nu a făcut nimic in treaba asta", ne povesteşte pictorul. A trecut la următorii, adresându-se lui Emil Constantinescu. La sfârşitul mandatului, acesta i-a trimis doar o scrisoare, spunându-i cât de rău îi părea pentru că nu prea a avut timp să se ocupe de problema Margareta Sterian.

     În tot acest timp, Ion Caramitru (ministru al Culturii în perioada 1996-2000 - n.r.) mă întâlnea pe culoare, pe la Casa Scînteii, şi spunea: «N-am casă, n-am casă!»", adaugă pictorul. Venirea următorului guvern i-a dat însă speranţa că oficialii vor avea de data aceasta mai multă vreme şi pentru propunerea sa. Între timp, a luat legătura cu Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS), în speranţa că va putea obţine o casă pentru proiectul său. Dar aici s-a lovit de ignoranţa şefilor şi birocraţia funcţionarilor: "M-am dus la şeful RA-APPS acum aproximativ zece ani. Şi, în timp ce aşteptam să mă primească, trece pe lângă mine o femeie care îi ducea mâncarea, pui cu orez, îmi aduc bine aminte. După ce mănâncă, îmi spune că nu mă poate primi". A fost primit însă de un funcţionar, care i-a sugerat să se orienteze către imobile ocupate de sediul PNL sau sedii ale SRI, astfel că nu se putea atinge de ele.

     Pe vremea guvernului Tăriceanu a abandonat ideea casei şi a împărţit colecţia, astfel ca ea să poată fi donată muzeelor de artă din Bucureşti şi Timişoara. La sugestia funcţionarilor din Ministerul Culturii, Mircea Barzuca a cerut o rentă viageră, care să îi permită întreţinerea colecţiei Margareta Sterian. "În primul rând le-am spus că nu am nevoie de bani decât în momentul în care se fac actele de donaţie, adică peste trei ani de la demararea proiectului." Evaluarea colecţiei a durat doi ani şi apoi lucrurile au stagnat.

     Astăzi, soarta colecţiei Margareta Sterian se plimbă între Ministerul Culturii şi Ministerul Finanţelor, care pasează problema de la unul la altul. Cu greu, Barzuca a obţinut conceperea unui proiect de hotărâre de guvern, care a fost respins de două ori. Apoi, deşi a sugerat că este dispus să renunţe până şi la ideea pensiei viagere, Ministerul Finanţelor i-a comunicat apariţia unui inconvenient legal. "Problema este, spun ei, că nu există în legea românească ideea de rentă viageră. Dar aşa ceva nu există. Ideea de rentă viageră este o construcţie juridică. De fapt, este o donaţie condiţionată, şi pentru asta sunt cel puţin cinci articole în Codul Civil, şi ei îmi spun mie că nu există temei juridic! Este absurd!", spune cu obidă artistul.

     Absurd este şi faptul că donarea unui bun cultural către un stat ar trebui să fie primită cu braţele deschise dacă şi interesul ar fi suficient de mare. În România ni se demonstrează că problema apare atunci când vrei să te şi asiguri că operele de artă pe care le donezi sunt conservate în mod corespunzător, iar asta costă. "Eu am înţeles că această colecţie a ei trebuie donată statului, pentru că nu o voi lua cu mine în mormânt. Însă, dacă vă gândiţi să îmi sugeraţi vreo soluţie, să ştiţi că le-am încercat pe toate până acum", încheie Mircea Barzuca. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, la rândul nostru, când va înţelege şi statul român că patrimoniul naţional nu este "duşmanul poporului", ci poate una dintre ultimele şanse de a mai salva ceva în această ţară ».

      Colecția așteaptă deci să fie valorificată, așa cum a menționat și ziarista de la Jurnalul Național iar publicul iubitor de artă, la rândul lui, așteaptă să admire într-un muzeu permanent frumusețea artei zugrăvită cu atât de mare talent de către Margareta Sterian. Din păcate, factorii decizionali din această țară au aruncat la coșul de gunoi toate memoriile mele ocupându-se în principal cum să-și umple tot mai mult buzunarele cu bani proveniți din activități necinstite.

     Articolul respectiv, împreună cu comentariile unor cetățeni, poate fi accesat prin Internet pe linkul de mai jos :

 http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/opera-margaretei-sterian-se-pierde-in-birocratie-557701.htm

Istoricul concertului de Anul Nou al Filarmonicii din Viena

Filarmonica din Viena (2012)

     Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena este un eveniment internațional tradițional care are loc în fiecare an, în prima zi a anului la ora 11 :15 precis, în sala de aur (Goldener Saal) a Filarmonicii al cărui nume complet este Haus des Wiener Musikvereins.

     Această sală are o capacitate de 1744 de locuri pe scaune și 300 de locuri în picioare.  Ea face parte dintr-un ansamblu al Filarmonicii care a fost construită  pe un teren din centrul Vienei ce a fost donat de impăratul Frantz-Joseph în anul 1865 fiind inaugurată la data de 6 ianuarie 1870.

     Construcția Filarmonicii a fost finanțată de către Societatea Prietenilor Muzicii Vieneze ce a luat ființă în anul 1812 care a aprobat proiectul arhitectului danez baronul Theophil Edvard von Hansen. Acesta s-a inspirat în construcția acestei capodopere din arhitectura bizantină.

   Filarmonica din Viena are cinci săli de concerte și anume : Sala de aur (Goldener Saal), Sala Brahms (Brahmssaal), Sala de Sticlă sau Marele Auditorium (Gläserner Saal), Sala de Metal (Metallener Saal) și Sala de Piatră (Steinerner Saal).

     Orchestra Filarmonică din Viena a fost fondată în 1842 și după debuturile dificile, a devenit una dintre cele mai bune orchestre simfonice din lume. Orchestra a strâns în efectivul ei de-a lungul timpului membri prestigioși ca Hans Richter, Arthur Nikisch, Franz Schmidt, Willy Boskovski.  Sala de concert principală este Sala de Aur (Goldener Saal), o sală magnifică, cu o acustică excepțională fiind considerată a doua din lume ca rezonanță.

      Efectivul instrumental asigură reprezenațiile la Opera din Viena și la festivalurile din Salzbourg : festivalul de Paști și Festivalul Salzburgului.

     Primul concert de Anul Nou a avut loc la data de 31 decembrie 1939 și a fost dirijat de Clemens Krauss, un muzician de mare prestigiu însă, cel mai de seamă și mai longeviv dirijor al Orchestei Filarmonice din Viena a fost violonistul vienez Willi Boskovsky care și-a consacrat întreaga sa viață dirijării acestei formațiuni muzicate până în anul 1959 când moare la puțin timp după ultimul său concert.

     De-a-lungul istoriei sale, Concertul de Anul Nou a fost dirijat de 15 mari muzicieni și anume :

1.       Clemens Krauss, al cărui nume este asociat mai ales cu cel al compozitorului Richard Strauss care a fost mentorul său muzical. El a dirijat Concertul de anul Nou pentru prima dată în anul 1939 după care a urmat perioadele 1941-1945 și 1948-1954. A fost căsătorit cu soprana româncă Viorica Ursuleac a cărei voce a fost remarcată de Richard Strauss care a considerat-o ca fiind «cea mai fidelă dintre fidele».

2.       Josef Krips, a dirijat orchestra timp de doi ani în perioada 1946-1947. El a fost un mare violonist și în principal s-a axat pe muzica marilor compozitori din familia Strauss. Datorită originii sale, fiind evreu ulterior convertit la catolicism, el a fost prigonit în perioada dominației fasciste fapt pentru care se refugiază în Yugoslavia. După terminarea războiului, revine în Austria după care este solicitat să dirijeze Orchestra Simfonică din Londra și apoi conduce o bună perioadă de timp Orchestra Simfonica din New York și pe cea din San Francisco.

3.       Willi Boskovsky, a fost prim violonist al Orchestrei Filarmonice din Viena în perioada 1936-1979 conducând în același timp și Concertul de Anul Nou începând cu anul 1955 până în anul 1979. Incă de mic copil este fascinat de muzică astfel că la vârsta de 9 ani a fost admis la Academia de Muzică din Viena iar după absolvire a făcut parte din corpul profesoral al acesteia. La 17 ani i s-a decernat titlul de laureat al premiului Fritz Kreisler.

4.        Lorin Maazel, s-a născut în Franța dintr-o familie de muzicieni evrei americani. Cariera muzicală o începe din anul 1951 când începe să dirijeze cele mai prestigioase orchestre europene. A dirijat concertul de Anul Nou din Viena în perioada 1980–1986, 1994, 1996, 1999, 2005.

5.        Herbert von Karajan, pianist de renume mondial, și-a început activitatea muzicală de la vârsta de patru ani. A studiat la Conservatorul  «Mozarteum» din Salzburg (1916-1926) și a continuat studiile la Academia de Muzică din Viena până în 1929. În 1937 a fost numit dirijor la Opera de Stat din Viena, conducând Orchestra Simfonică de Anul Nou în 1987.

6.       Claudio Abbado, muzician și dirijor italian, a studiat pianul la conservatorul Giuseppe Verdi, după care a început să dirijeze la Viena. În 1989, i-a succedat lui Herbert von Karajan ca dirijor permanent și apoi director artistic al Filarmonicii din Berlin. A dirijat Concertul de Anul Nou în anii 1988 și 1991.

7.       Carlos Kleiber, fiul unui șef de orchestră austriac Erich Kleiber urmează cariera tatălui său debutând în anul 1974 la Festivalul Bayreuth din Germania unde dirijează Tristan și Isolda  care i-a adus consacrarea sa muzicală. Conduce apoi marile orchestre simfonice din întreaga lume începând cu cea din New York, Chicago, Los Angeles, Londra, Paris, Viena, Berlin și terminând cu cea din Tokyo. A dirijat Orchestra de Anul Nou de la Filarmonica din  Viena la începutul anilor 1988 și 1991.

8.          Zubin Mehta, șef de orchestră indian s-a născut la Bombay unde tatăl său, violonistul Mehli Mehta, a fondat și dirijat Orchestra Simfonică din Bombay. Cariera artistică și-a început-o la Academia de Muzică din Viena iar după absolvire debutează în 1958 ca șef de orchestră. In 1960 este numit director muzical al Orchestrei Simfonice din Montreal, post pe care și-l păstrează până în anul 1967 când este solicitat să dirijeze Orchestra Filarmonică din Los Angeles și apoi pe cea din New York. Dirijează apoi o serie de orchestre consacrate din întreaga lume. Orchestra Filarmonicii din Viena o dirijează în anii 1990, 1995, 1998 și 2007.

9.        Riccardo Muti, violonist și pianist de renume mondial de origină italiană, își începe cariera muzicală la vârsta de 8 ani când începe să cânte la violon iar la 13 ani se orientează spre pian care îi aduce consacrarea. In 1967 câștigă premiul I la concursul Guido Cantelli după care în 1971 dirijează Orchestra Simfonică la Festivalul de la Salzbourg. In 1980 preia conducerea orchestrei simfonice de la Philadelphia iar în 1986 dirijează orchestra Operei Scala din Milano. A dirijat concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena în anii 1993, 1997, 2000 și 2004.

10.      Johann Nikolaus, al cărui nume complet este Johann Nikolaus conte de La Fontaine și  de Harnoncourt-Unverzagt s-a născut la Berlin iar la vârsta de doi ani se stabilește cu familia sa la Graz în Austria unde studiază muzica la Viena. Viloncelist de renume, Johann Nikolaus ajunge să dirijeze Orchestra Simfonică din Viena în 2001 și 2003.

11.         Seiji Ozawa, dirijor și muzician japonez este cunoscut în special pentru interpretările lucrărilor romantismului târziu. A ajuns celebru în urma ocupării posturilor de director muzical al Orchestrei Simfonice din Boston (Boston Symphony Orchestra) și de prim-dirijor și director  muzical al Operei de Stat din Viena.

12.         Mariss Janson, actualul dirijor al Concertului de Anul Nou de origină letonă este fiul lui Arvid Jansons dirijor al Orchestrei Filarmonice din Sankt-Petersbourg. În toamna anului 2003 este numit dirijor principal la Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze. În septembrie 2004, i se oferă și postul de dirijor la Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam pe care îl acceptă. A dirijat Concertul de Anul Nou de la Viena în anii 2006 și 2012.

13.            Georges Prêtre, dirijor francez, debutează în anul 1946 ca dirijor la vârsta de 22 de ani la opera din Marseille. Prêtre a fost director general la Opera din Paris (Opéra National de Paris), iar din 1956 director la Opéra-Comique în Paris. Între anii 1986–1991 a fost primul dirijor străin invitat să dirijeze la Filarmonica din Viena.

14.             Daniel Barenboim, este unul dintre cei mai mari pianiști și dirijori din lume, de naționalitate argentineană și israeliană. A înregistrat un număr impresionant de discuri atât ca pianist cât și ca dirijor de orchestră. Intre anii 1975-1989 dirijează Orchestra Simfonică din Paris după care conduce Orchestra Simfonică din Chicago până în 2006. In luna mai 2006 este numit dirijor șef-invitat la Scala din Milano. In același an, este laureat al prestigiosului premiu «Ernst von Siemens» fiind considerat de către specialiști ca fiind «Premiul Nobel al muzicii».  La Viena a dirijat Ochestra Simfonică în anul 2009.

15.          Franz Welser-Möst, șef de orchestră austriac își începe cariera muzicală ca dirijor al Orchestrei Filarmonice din Londra la vârsta de 22 de ani după care la 26 de ani dirijează Orchestra Simfonică din Norrköping în Suedia. La 6 iunie 2007 guvernul austriac anunță numirea sa ca director muzical al Operei din Viena. In iunie 2010 el dirijează Filarmonica din Viena cu ocazia concertului de Anul Nou.

 In principal, piesele muzicale executate de Orchestra Filarmonicii fac parte din buchetul de melodii compuse de membrii familiei Strauss de-a-lungul vieții lor. Faimoasa compoziţie muzicală a lui Johann Strauss  tatăl (1804-1849), care se intitulează «Marşul Radetzky» și cu care se încheie concertul, îşi trage numele de la un feldmareşal austriac. Acesta a trăit între 1766 şi 1858 (adică 92 de ani), numele lui complet fiind Johann Joseph Wenzel Anton Franz Karl, conte de Radetzky. El a fost numit de Împăratul Franz Joseph guvernator general al regatului Lombardo Veneţian (1849-1857).

     Teledifuzarea acestui concert este transmisă de televiziunea austriacă în întreaga lume, în peste 150 de țări și este urmărită în direct de mai mult de un miliard de fideli  fiind apoi retransmisă de majoritatea posturilor de radio și televiziune din lumea întreagă.

     Să urmărim împreună câteva secvențe din acest prestigios concert al anului 2012 având ca dirijor pe maestrul leton Mariss Janson :

                                             (Johann Strauss - Preludiul concertului)

                                                      (Carl Michael Ziehrer - Vals)

                                                                                        (Johann Strauss - Dunărea albastră - balet)          
 
                                                                   

                                                                                                    (Johann Straus - Corul de copii)

                                                                                    (Johann Strauss - Bucuriile vieții - balet)
     

                                                                             

                                                                                      (Finalul concertului - Marșul Radetzky)