Cu doi ani în urmă, am fost solicitat de Jurnalul
Național să comentez împrejurarea și cauzele pentru care statul român refuză,
prin tăcere vinovată, să preia donația colecției de artă a Margaretei Sterian.
După doi ani, în
care nimeni din Ministerul Culturii nu a stat de vorbă cu mine fiind amânat tot
timpul cu diverse pretexte și promisiuni, am primit recent o scrisoare în care functionari incompetenți și fară
rușine imi scriu că Ministerul nu este competent să se ocupe de donație, deși este persoană
juridică și în același timp organ administrativ și că potrivit Codului Civil
numai muzeele, singure, pot accepta sau respinge donația. Vreau să precizez că am
renunțat la toate condițiile ce ar fi implicat un efort material și că am cerut
Ministerului doar să organizeze o
retrospectivă a colecției din două motive si anume : să fie văzută pentru
ultima dată pictura Margaretei Sterian
în toată cuprinderea și splendoarea ei și apoi muzeele, nu numai cele indicate
de mine dar și celelalte, să fie în situația de a alege lucrări în functie de
necesitățile și spațiile lor.
Motivele acestei
atitudini după 20 de ani, în care am insistat pe lângă portari, funcționari
mărunți și alții din această categorie, pe lângă miniștrii ori secretari de
stat și chiar pe lângă prim-miniștrii, mă determină să afirm că imoralitatea,
necunoașterea flagrantă a legilor, indolența, disprețul nemărginit pentru
cultura și patrimoniul național, incompetența la cel mai înalt grad, fac parte
din arsenalul motivațiilor aduse de aceste jalnice personaje. Și ca să fiu
chiar mai clar, pot spune că sunt și alte motive despre care îmi este rușine să
vorbesc despre ele și aceasta în condițiile în care întreaga societate
românească minus nomenclatura actuală provenită de la grajdurile lui Ceaușescu,
cer cu disperare respectarea drepturilor vitale ale omului.
Cum din 2010 și
până în prezent nu s-a întâmplat nicio schimbare în atitudinea forurilor
statale, cu toate că o serie de cetățeni, care cunosc opera marii artiste, și-au
exprimat public dezaprobarea pentru comportamentul funcționarilor culturali, am
hotărât să înscriu vechiul interviu în paginile acestui blog.
Iată conținutul
interviului meu care a avut loc pe data de 22 octombrie 2010 la solicitarea
jurnalistei Adela Cristina Teodorescu care l-a publicat sub titlul «Opera Margaretei Sterian se pierde în
birocraţie» :
Despre ea s-a vorbit în ultimii ani mai mult
decât despre alţi artişti, datorită pictorului Mircea Barzuca, legatarul ei
testamentar, cel care, de douăzeci de ani încoace, încearcă să împlinească
dorinţa artistei ca în urma ei să rămână o casă memorială sau un muzeu.
În tot acest
timp, el a încercat să doneze opera acesteia statului român, pentru că statul
se presupune a fi cel mai în măsură să o valorifice din punct de vedere
cultural. Mircea Barzuca nu a cerut decât ca autorităţile din România să acorde
un spaţiu pentru aceasta. Dar statul pare să facă ce ştie el mai bine, şi anume
nimic.
Astăzi, mai bine
de 200 de picturi şi 150 de lucrări de grafică ale Margaretei Sterian, alături
de restul colecţiei ei, stau atent împachetate în apartamentul care i-a
aparţinut, aşteptând cuminţi să fie dezvăluite publicului larg, în urma unui
act de donaţie pe care statul pare că nu vrea să îl primească însă cu nici un
chip. Barzuca a luat toate guvernele la rând, încă de acum 20 de ani, şi a
trecut prin cabinetele tuturor miniştrilor Culturii aflaţi în funcţie în toată
această perioadă. Prima idee a unui centru cultural Margareta Sterian s-a
conturat în 1990, încă de când ministru al Culturii era Marin Sorescu, care a
şi scris despre Margareta.
Dar el era,
săracul, cam neajutorat aşa, mi-a spus: «Dragă, am să vorbesc cu un parlamentar
pentru dumneata»", îşi începe Mircea Barzuca povestea. La moartea
Margaretei Sterian, în 1992, Ion Iliescu a trimis o coroană prin intermediul
consilierului său de atunci, Victor Opaschi. "Lui Opaschi i-am propus
pentru prima dată ideea mea concretă, pentru că am văzut că Ion Iliescu o
cunoştea pe Margareta, el având şi un trecut cultural. Bineînţeles că Opaschi
nu a făcut nimic in treaba asta", ne povesteşte pictorul. A trecut la
următorii, adresându-se lui Emil Constantinescu. La sfârşitul mandatului,
acesta i-a trimis doar o scrisoare, spunându-i cât de rău îi părea pentru că nu
prea a avut timp să se ocupe de problema Margareta Sterian.
În tot acest
timp, Ion Caramitru (ministru al Culturii în perioada 1996-2000 - n.r.) mă
întâlnea pe culoare, pe la Casa Scînteii, şi spunea: «N-am casă, n-am
casă!»", adaugă pictorul. Venirea următorului guvern i-a dat însă speranţa
că oficialii vor avea de data aceasta mai multă vreme şi pentru propunerea sa.
Între timp, a luat legătura cu Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului
de Stat (RA-APPS), în speranţa că va putea obţine o casă pentru proiectul său.
Dar aici s-a lovit de ignoranţa şefilor şi birocraţia funcţionarilor:
"M-am dus la şeful RA-APPS acum aproximativ zece ani. Şi, în timp ce
aşteptam să mă primească, trece pe lângă mine o femeie care îi ducea mâncarea,
pui cu orez, îmi aduc bine aminte. După ce mănâncă, îmi spune că nu mă poate
primi". A fost primit însă de un funcţionar, care i-a sugerat să se
orienteze către imobile ocupate de sediul PNL sau sedii ale SRI, astfel că nu
se putea atinge de ele.
Pe vremea
guvernului Tăriceanu a abandonat ideea casei şi a împărţit colecţia, astfel ca
ea să poată fi donată muzeelor de artă din Bucureşti şi Timişoara. La sugestia
funcţionarilor din Ministerul Culturii, Mircea Barzuca a cerut o rentă viageră,
care să îi permită întreţinerea colecţiei Margareta Sterian. "În primul
rând le-am spus că nu am nevoie de bani decât în momentul în care se fac actele
de donaţie, adică peste trei ani de la demararea proiectului." Evaluarea
colecţiei a durat doi ani şi apoi lucrurile au stagnat.
Astăzi, soarta
colecţiei Margareta Sterian se plimbă între Ministerul Culturii şi Ministerul
Finanţelor, care pasează problema de la unul la altul. Cu greu, Barzuca a
obţinut conceperea unui proiect de hotărâre de guvern, care a fost respins de
două ori. Apoi, deşi a sugerat că este dispus să renunţe până şi la ideea
pensiei viagere, Ministerul Finanţelor i-a comunicat apariţia unui inconvenient
legal. "Problema este, spun ei, că nu există în legea românească ideea de
rentă viageră. Dar aşa ceva nu există. Ideea de rentă viageră este o
construcţie juridică. De fapt, este o donaţie condiţionată, şi pentru asta sunt
cel puţin cinci articole în Codul Civil, şi ei îmi spun mie că nu există temei
juridic! Este absurd!", spune cu obidă artistul.
Absurd este şi
faptul că donarea unui bun cultural către un stat ar trebui să fie primită cu
braţele deschise dacă şi interesul ar fi suficient de mare. În România ni se
demonstrează că problema apare atunci când vrei să te şi asiguri că operele de
artă pe care le donezi sunt conservate în mod corespunzător, iar asta costă.
"Eu am înţeles că această colecţie a ei trebuie donată statului, pentru că
nu o voi lua cu mine în mormânt. Însă, dacă vă gândiţi să îmi sugeraţi vreo
soluţie, să ştiţi că le-am încercat pe toate până acum", încheie Mircea
Barzuca. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, la rândul nostru, când va înţelege
şi statul român că patrimoniul naţional nu este "duşmanul poporului",
ci poate una dintre ultimele şanse de a mai salva ceva în această ţară ».
Articolul respectiv,
împreună cu comentariile unor cetățeni, poate fi accesat prin Internet pe
linkul de mai jos :
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu