duminică, 19 februarie 2012

Scurtă istorie

                                          

    Revoluția din 1989 a durat două zile. A început pe data de 21 decembrie orele 10 dimineața și s-a sfârșit a doua zi când Ceaușescu a fugit și în țară s-a instaurat imediat o stare de haus de care au profitat imediat structurile comuniste din subordinea dictatorului. Expresia organizatorică a complotului profitorilor a fost guvernul Petre Roman, un guvern comunist care a speriat opinia publică ce pe 11 ianuarie 1990 a protestat vehement într-un miting  uriaș în fața Palatului Victoria din București.
    Structurile comuniste  de la cele din apropierea dictatorului și pâna la  persoanele  ce lucrau cu sârg  la  cotețele de găini ale acestuia au ramas la conducerea statului  și au început  cu o pricepere neașteptată să joace mascarada democrației ; s-au constituit în partide, au invadat partidele istorice, au încălecat mijloacele de comunicare, au rebotezat sau recolorat  instituțiile și au reușit să înăbușe miscarea revoluționară, spontană, fără organizare, naivă, din  vara anului 1990.
    Mineriadele pe care tot vechile structuri le-au organizat și condus, dar  de care  au încercat fără să reușească să se despartă  printr-o propagandă deșențată și printr-o serie de procese în conștiința societății românești, au  insemnat sfîrșitul  dramatic al unui avânt revoluionar curat și clar care ar fi putut aduce România în rândul  democrațiilor autentice.
    Marx a spus cu dreptate că cea mai mare nenorocire care se poate întîmpla revoluției proletare este faptul de a încăpea pe mâinile lunpen-proletariatului răspopiți, curvelor, indivizilor care n-au muncit niciodată, vagabonzilor, adică structurile comuniste care la originea lor, la noi, respectau criteriile filozofului  dar în timpul comunismului original al Anei Pauker, Gheorghiu-Dej și Ceaușescu evoluaseră, dar nu-și schimbaseră cu nimic năravurile, se distanțaseră de condiția lor inițială, aveau bani, bunuri dar  îi țineau ascunși de frica dictatorului.
    Aceste structuri, mult mai viguroase decât și-a imaginat Președintele Constantinescu, ajuns din întâmplare la conducerea statului, mereu mai stapâne, alternanța la putere fiind un proces ce acoperea trecutul, au început marea distrugere a țarii, privatizările hoțești, vânzarile frauduloase, jocul mizerabil cu banii bugetului, șpaga,  de la pachetele cu Kent ale investitorilor străini care în țările lor nu aveau nici după ce bea apă, până la milioanele de dolari despre care  discutau pe furiș consilieri de primă înalțime, bacșișurile uriașe, chipurile pentru zilele onomastice etc.
    Pe masură ce țara era devalizată, structurile,  departe de a  renunța la năravuri, și-au schimbat mereu părul în speranța, deșartă desigur, că minciunile propagandistice  răspândite fără rușine vor acoperi strigătele frânte de mizerie ale  sarăcimii din ce în ce mai numeroase.
     Deși înfricoșat, amețit de sloganul că mamăliga nu explodează, protestul public a fost mereu anihilat prin mijloace propagandistice dar și prin destabilizarea structurilor care-l organizau (sindicatele, asociațiile, societatea civilă în diversele ei forme) dar a  strâns  încet și sigur o vigoare rară, de rău augur pentru putere, a  invadat  Piața Universității din București, loc simbol pentru ura românilor împotriva actelor dictatoriale și iată, de aproape o lună de zile, înfruntând zăpada și gerul năpraznic, deși fiecare cetățean prezent are propriul său motiv de ură împotriva puterii, un glas unic și viguros solicită cu claritate demisia președintelui-jucător vinovat de încălcarea Constituției și pentru corupția nelimitată, căderea guvernului marionetă, fie că el s-a numit Boc, fie că se numește Ungureanu, judecarea clicii conducatoare strânsă în jurul  șefului statului, perversă și de o imoralitate patentă, chiar desfrânare. 
      Infricoșată, tremurînd sub zâmbete crispate, puterea înarmată până-n dinți, încurajată și de un negustor de cauciuc american ajuns reprezentant al Statuii Libertății de la Poarta Americiii în România, a adoptat tactica lansată în 1990 de poetul eșuat  Mircea Dinescu - să fiarbă-n suc propriu - și privește cu nerușinare la grupul de protestatari tremurând sub mormane de zăpadă.
      Sigur, demersul mișcării din Piața Universității nu va reuși, nu suntem la Atena unde puterea contestată, din când în când, rostește măcar un cuvânt exprimând grije pentru cei pe care-i conduce dar un câștig tot există, opinia publică și-a radicalizat gândurile, a identificat răul profund și diversificat pe care-l numește  cu un singur cuvânt, cu numele unui singur personaj  iar șansele de viitor  vor fi  de partea ei.

                                           
                                                                                                                                            

Un comentariu:

  1. Nimic mai adevărat în articolul tău! O mică completare aş dori să fac, referitor la perioada în care Emil Constantinescu a fost preşedinte.
    Acesta a devenit preşedinte în urma negocierilor dintre serviciile de informaţii Occidentale şi Kremlin, când acesta din urmă a hotărât că şi în România poate să existe "alternanţa la putere" - dar fară a fi reformate/restructurate/înlăturate vechile structuri. Pentru a le menţine "calde" a fost repoziţionat "... şi cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă: ION ILIESCU. Deşi a recunoscut mult mai târziu, Emil C_tinescu declara că "am fost învins de serviciile secrete". Aşadar România în perioada '97-2000, a avut la Cotroceni un preşedinte marionetă! Ar trebui să ne revizuim atitudinea pentru acea perioadă!
    Să ne amintim desele vizite la Cotroceni a expreşedintelui I.Iliescu, cand îi zăpăcea până şi pe angajaţii Palatului, aceştia nemai ştiind care preşedinte era în funcţie şi care nu...

    RăspundețiȘtergere