O balerină de excepție

                                                        

       Am văzut pe postul de televiziune Mezzo două spectacole cu Alina Cojocaru în rolurile principale ; m-au impresionat  și am simțit  impulsul de a gândi la dansul ei, făcând o comparație între ea și marile balerine ale lumii moderne.

 

    Am ajuns spectator de balet printr-o  întâmplare.   Un prieten, student ca și mine, m-a invitat  la o repetiție a  trupei de la Teatrul de Operă și Balet «Mariinski» din Sankt-Petersbourg care dansa la București baletul romantic francez «Giselle». Sala era plină și fremătătoare iar publicul tânăr,  numeros, înconjura  teatrul de operă. Spectacolul era susținut numai de dubluri, prim-solisti  de mare reputație  ai teatrului, vedetele dansau  numai fragmente.

     La un moment dat, actul doi s-a întrerupt și pe scenă a apărut o doamnă firavă în trening, s-a uitat la suprafața scenei, a măsurat cu privirea dimensiunile  acesteia, a dispărut pentru o clipă și apoi s-a intors într-un costum improvizat al personajului principal, după care, împreună cu partenerul ei, unul din stâlpii baletului rus, a început să danseze. Nu am știut niciodată ce se întâmplase cu mine dar la sfârșitul actului am înteles că sublimul poate  fi întruchipat.

     Impreună cu  prietenul meu care știa rusește - fericit este  entuziasmul tinerilor - ne-am repezit în culise și  am ajuns, nici eu nu știu cum, în cabina dansatoarei. Spre surprinderea mea, flacăra albă care zbura ca fluturii, nu mai era tânără, își ascundea ridurile tragându-le sub perucă, părea surprinsă și poate că și era. După ce a dat prietenului meu un autograf, ne-a invitat  pentru a doua zi la premiera românească.

     In seara premierei, înfricoșați că nu vom putea trece peste avalanșa publicului  de la intrarea actorilor, pronunțînd numele Doamnei NATALIA DUDINSCAIA am fost conduși de un paznic  prin culise  în sala de spectacol și ni s-au repartizat două locuri de protocol, în rândul doi. Această dansatoare, era înzestrată miraculos cu un soi de strălucire, pielea și construcția ei aruncau sclipiri și nu era machiaj ; am văzut acest fapt și l-am comentat cu prietenul meu iar tehnica ei, mi-am dat sema mai târziu văzând multe mari dansatoare, era superioară, imbatabilă în orice  registru muzical și coregrafic.

     La puțin timp după această experiență, Romania a început să fie vizitată de mari trupe de balet ca Royal Ballet House din Londra, Teatrul American de Balet din New York în frunte cu surorile Tallchief,  Baletul  de la Palais Garnier din Paris, Baletul de la Havana dar și alte trupe de teatru din Rusia și Anglia.

     In aceiași perioadă,  nu mai eram student, cu ocazia unui voiaj la Moscova, am văzut două reprezentați : prima cu «Lacul Lebedelor» și a doua un spectacol-coupé ce prezenta baletele «Noaptea Valpurgiei», un balet nou,  «Gospodinele», creat de Galina Ulanova și celebra coregrafie Scoală de Balet în care apăreau    elevi  ai școlii teatrului,  de la primele clase până  la marile vedete și Teatrul «Balșoi» care avea un adevarat buchet  de personalități din care Maia Plesetcaia fiind de departe, nu cea mai strălucită dar, desigur, cea mai cunoscută.

     Sigur că teatrele acestea au fost și sunt chiar astăzi prime scene de balet din lume și întotdeuna au în distribuții mari personalităti. Nu poți gîndi la arta baletului clasic ori contemporan  fără să te referi la personalitățile tulburătoare ale dansatoarelor engleze Margot Fonteyn și mai puțin cunoascuta Svetlana Beriosova care au dansat la București în baletul «Lacul Lebedelor»,  strălucind  fiecare,  respectiv Fonteyn în actul doi al  Odettei  și Beriosova  în  al treilea  al Odilliei ori la partenerul  lor Rudolf Nureyev, cel care a salvat baletul francez în ultimile decenii ale secolului XX.

     Margot Fonteyn era ca o gingașe pasăre a unui paradis alb iar Svetlana Beriosova punea în rolul vrăjitoarei Odilia, cu perfecțiuune, tot  arsenalul de mișcări grele, dure, imposibile, pe care baletul clasic  le cucerise de la marea dansatoare romantică suedeză Marie Taglioni spre noi.

     Experiențele acestea m-au costat, pentru că  ulterior  am fost nevoit să compar,  am fost obligat să văd defecte care îmi săreau în ochi, căci de multe ori fermecat de muzica lui Piotr Ilici Ceaikovski ori altele la fel de strălucite, am  asistat și la desfășurări  cu  un soi de baltă a gâștelor în locul «Lacului..». Un ultim eșec pentru mine ca spectator, a fost spectacolul de la Zurich Opera House în care o rusoaică ce a învățat pe dinafară rolul Odette – Odille,  a încearcat din răsputeri  să salveze lipsa dansatorilor, dar mai ales a coregrafului său, ca și total nereușitul spectacol cu Romeo și Julieta de la Monte Carlo în care rolul titular feminin era dansat  de vedeta trupei, o dansatoare cu o jumătate de metru mai înaltă  decât  mediocrul ei partener, un fel de băiat de prăvalie rătacit în teatru.

     Dar cum voiam să scriu și voi scrie despre ALINA  COJOCARU, balerina româncă ce uimește pretutindeni unde dansează, fără să nu pot să nu mă gândesc la marele talent al balerinelor  românce excepționale, dar fară noroc  și vreau să-mi amintesc înainte despre inegalabila  balerină Irinel  Liciu,  cea mai importantă dansatoare din pantheonul românesc, din nefericire  uitată de instituțiile noastre culturale  și în special de mediocritățile patente din costisitoarea Televiziune Romană, personalitate unică prin tragismul  sguduitor pe care-l imprima  rolurilor sale ( își aduce cineva aminte de  Julieta din baletul lui  Serghei Prokofiev ori de prezența de o modernitate total neașteptată în acel moment  din baletul românesc inspirat  de opera lui Constantin Brâncuși ) sau de Magdalena Popa acea prezență care alături de partenerul ei Sergiu Stefanschi – fuseseră colegi cu generația lui Rudolf Noureev - anunțau o schimbare  care nu a venit în arta românească a dansului.

     Alina Cojocaru,  posesoarea  celei mai înalte distincții pentru un dansator respectiv «Premiul Vaslav  Nijinschi», a  pornit de la zero și a obținut un premiu râvnit de mulți tineri, o bursă în Anglia la un concurs pentru  elevi ai școlilor de balet din întreaga lume, unde balerinii români rămân la ușa sălii, din lipsa pregătirii, a profesorilor de înaltă calificare,  a condițiilor precare de exercițiu și apoi printr-un  antrenament devorator care a uimit,  cam leneșa trupă engleză, Alina a urcat treptele perfecțiunii una după alta.

     Este adevarat că Alina  Cojocaru are daruri rare - corpul ei are dimensiunile cele mai bune, picioarele ei uimesc în miscare și deschidere, mâinele ei au încheieturi foarte delicate - se spune în arta dansului că  școala franceză modelează cel mai bine picioarele dansatoarelor iar cea rusă mâinile - de parcă ar fi trecut printr-o  scoală  a îngerilor iar exercițiul  ei obstinat  și talentul ei nativ a învatat-o să danseze fiecare notă muzicală imprimînd acesteia un fel de pauză în care mișcarea se autonomizează și apoi trece lin mai departe.  Alina Cojocaru nu pare a fi învațat  în altă  parte decât la școala îngerilor, pare că dansează din totdeuna, fără grije și pentru totdeauna, dansul ei urmărește  spectatorul cu o imagine care nu se șterge, o imagine a sublimului.

     Dacă  aș putea mișca roțile baletului Alinei Cojocaru aceasta ar trebui să danseze cu trupa de la Teatrul de Operă și Balet «Mariinski» din Sankt-Petersbourg fiind  foarte potrivită pentru ea, deosebită de cea  moscovită prin delicată  perfecțiune, unde corpul de balet pare a fi fost alcătuit, avînd-o pe ea ca model și cu un partener genial tot ca și ea, un alt Rudolf Nureyev.
     Si ca o dovadă că ceea ce v-am spus este adevărat, admirați un mic fragment din baletul «Don Quijote» de Leon Minkus în care Alina Cojocaru și partenerul ei danez Johan Konnorg interpretează un dans de excepție pe scena Royal Ballet House din Londra.

                                    

A mai trecut un an…

                                               ”A mai trecut un an prin noi

                                                A fost şi soare, au fost şi ploi” 

     Cât de sugestive sunt aceste cuvinte simple a unui poet necunoscut care și-a exprimat astfel gândurile și sentimentele sale legate de viață, de anul care a trecut.

     Pentru fiecare dintre noi, a fost un an diferit. Mai bun sau mai rău, un an al împlinirilor sau unul al dezamăgirilor, al reuşitelor sau al eşecurilor, al bucuriei sau al tristeţii, al regretelor sau al satisfacţiilor, al agitaţiei sau al liniştii, al iubirii sau al indiferenţei. Un adevărat an al contrastelor.

     Pentru mine, a fost câte puţin din fiecare. Nu contează proporţiile, pentru că nu-mi plac statisticile. Pentru mine, viaţa se măsoară în trăiri și nu în cifre. Şi pot spune că am trăit un an interesant, care m-a mai maturizat câte puţin, chiar dacă nu am reuşit să fac tot ceea ce mi-am propus și chiar dacă nu toate mi-au ieşit aşa cum am vrut. Încerc să păstrez în minte doar părţile bune : am iubit şi m-am simţit iubit, am fost aproape de cei care îmi sunt dragi, am reuşit să-mi fac meseria aşa cum am simţit, am reuşit să apreciez  şi să fiu apreciat, să câştig încredere, să îmi fac noi prieteni, să descopăr şi să cunosc noi oameni interesanţi. Şi poate cel mai important lucru pe care l-am apreciat dintotdeauna este faptul că trăiesc și că mă bucur de viață care este cel mai minunat, cel mai fantastic și cel mai misterios dar pe care natura, necunoscutul ni l-a oferit cu generozitate tuturor, fără condiții,  fără să țină seamă de teritoriu, de popor, de culoarea pielii, de convingerile  politice sau religiose.
      In acest context, viața își urmează cursul ei pe care fiecare dintre noi o trăiește așa cum o simte și cum și-a construit-o.

     Cât de frumos își transpune Paula Seling gândurile și sentimentele trăite în anul care a trecut prin interpretarea unei melodii pe care sunt sigur că vă va place :

                                        

    Astfel de trăiri sunt specifice oamenilor sensibili care apreciază viața și toate beneficiile pe care aceasta ni le oferă.
     Acum la sfârșit de an, gândurile mele se îndreaptă nu numai la realizările și împlinirile mele personale și a celor care au fost aproape de mine, ele se îndreaptă și către cei mulți, necunoscuți mie, care în aceste zile se luptă cu nevoile vieții, cu supraviețuirea pentru a rezista atacurilor permanente pe care actuala guvernare le desfășoară în mod inuman, către cei care nu vor avea pe masa de Crăciun sau Anul Nou un blid de mâncare, către cei care se află in teatrele de operațiuni militare, către cei care sunt umiliți, badjocorâți, întemnițați pe nedrept în închisori precum și către cei care mai speră către o viață mai bună, mai demnă,  mai decentă.

     Pornind de la aceste gânduri, doresc să vă urez, vouă, celor de bună credință să aveți inimile deschise și pline de iubire iar în aceste zile, deschideți ușa și lăsați spiritul și magia Crăciunului să vă intre in casă ! Deschideți-vă inima și lăsați bucuria și împlinirea să vă intre in suflet ! Deschideti larg brațele și îmbrățișarea voastră caldă, vorba bună și gândul curat să fie cel mai de preț cadou pentru cei dragi ! Fie ca iubirea, înțelepciunea, încrederea și generozitatea să vă călauzească pașii în noul an !

     Dar să nu ne lăsăm pradă sentimentalismelor deoarece în lumea aceasta largă, oamenii de toate vârstele, de pe toate meridianele globului sărbătoresc Crăciunul și Noul An cu veselie, cu multă mișcare, cu dorința de a progresa, de a înlătura pentru totdeauna obstacolele, handicapurile și greutățile prin care au trecut.

     Cei mai voioși, în această perioadă, sunt copiii care trăiesc din plin aceste zile de sărbătoare și care, unii dintre ei, uită pentru moment greutățile întâmpinate de părinții lor sau de dezabilitățile pe care din nefericire le au. 
     In acest sens, vă propun să vizionați videoclipul prin care copiii cu handicapuri,  înscriși la Centrul «Speranța», finanțat de «Fundația RCE Speranța Copiilor», sărbătoresc Crăciunul cu mijloacele simple care sunt puse la dispoziția lor. Cu această ocazie,  fac apel  la mărinimia și generozitatea Dvs pentru a le transmite acestor copii, printr-o simplă scrisoare sau printr-un alt mijloc, un gând bun și poate chiar să le acordați un mic don pentru ca zâmbetul lor să înflorească pe mai departe și să uite de handicapurile pe care le au.

                                       

     Dar să părăsim meleagurile noastre și să intrăm în lumea celor bogați în fața cărora își dezvăluie talentele mari interpreți ai muzicii clasice.

                                                     

     Pe de altă parte, un celebru cântăreț francez pe care vi-l las să-l ghiciți a zugrăvit Crăciunul printr-o interpretare de excepție montată în diaporama de mai jos :

http://www.kizoa.fr/diaporama/d2108203kP127434241o2/noel

    Și în încheiere, dragii mei prieteni, doresc să vă adresez cu sinceritatea sufletului meu, tradiționalele noastre urări ale acestor mari sărbători de iarnă :
                      
                                                     Crăciun fericit !
                                         La mulți ani 2012

                                           

                  

Un autor care promite

                                       

     Am citit cu interes volumul intitulat  « Povestea vieții mele » după care i-am scris autorului pentru a-i mulțumi și în final am redactat și cele câteva vorbe pentru cititorii acestui blog :

     Zilele acestea, am primit din Canada o carte a unui scriitor român, pâna acum necunoscut în România, care a imaginat o autobiografie a unui bărbat  matur care își descrie viața  întrebându-se continuu când aceasta s-a identificat cu destinul său  și când a reușit să-l domesticească, carte  pe care a intitulat-o « POVESTEA VIEȚII MELE ».

     Este o carte ce se adreseaza românilor, amintindu-le cu un real simț al observației  vieții  cum au trait in timpul dictaturilor comuniste, cum decenii întregi li s-a ucis până și speranța, iar astăzi, sunt obligați să ducă aceiași soartă, ba poate mult mai rea. În același timp, cartea se adresează deasemeni și noii sale patrii, Canada, care  știe desigur prea puține lucruri despre un popor latin, așezat de Dumnezeu la poalele munților Carpați dar care, din nefericire, este mereu vitregit de  soartă.

     Profund  religios,  personajul  își inchipuie că soarta sa a fost predeterminată, că viața sa s-a desfășurat sub semnul unui blestem și că această idee, care nu este numai a autorului ci și a prea multor  locuitori ai pământului dintre  Carpați, m-a făcut să mă gândesc la mulțimile de români care de-a-lungul secolelor au fost obligați să se retragă din fața invadatorilor, abandonându-și traiul, proiectele, visurile, dar mai ales și la tragedia din timpul ultimelor dictaturi care au pârjolit țara și au gonit peste hotare energii clocotitoare,  talente în devenire, personalități puternice de care patria lor avea nevoie pentru a se înălța acolo unde trebuie să se afle  adevăratul ei destin.

     Autorul și-a conceput cartea pe două planuri ; în primul rând, cel al vieții personale, intime de fiecare zi a personajului său și, în al doilea rând, al istoriei țării sale în perioada de la nașterea sa,  fapt întâmplat în anii în care se pregătea cel de al Doilea Război Mondial  până în zilele noastre, ambele planuri  reușind să demonstreze ideia centrală a cărții, respectiv nevoia și poate chiar obligația fugii ca mijloc de scăpare, de supraviețuire dar și ca luptă cu un destin funest, acela care l-a bântuit și pe Oedip.

     Sfârșitul cărții are în subtext eliberarea finală a lui Oedip din « Oedip la Colona ».

     Cititorul român, dacă ar putea parcurge cartea, încă nedifuzată la noi, s-ar putea să creadă că-și vede chipul într-o oglindă, fiecare amănunt al vieții personajului având desigur o conotație intimă, particulară uneori dramatică, de multe ori comică dar în esență tipică, generelizatoare. In același timp ar găsi și cauzele social-politice ale atacului împotriva personalității  eroului,  precum și a lui,  a cititorului, degringolada politică, dictatura ca regim al unor forțe draconice al căror obiectiv  este anihilarea personalității, robotizarea, respectiv chiar sclavagizarea.

     Ceea ce este foarte important în această carte este faptul că autorul portretizează  destinul,  blestemul inițial care,  îmbrăcând în epoci definitorii haina unor politici infame, în acele epoci în care personalitatea după ce crește, înflorește și se maturizează, apare înfațisarea unor personaje politice malefice și în acest sens o parte importantă a prozei, este dedicată momentului când personajul principal, contabil șef într-o  intreprindere din București ajunge să fie condamnat penal din vina acelora care acopereau  incompetența crasă în materie științifică, economică dar și politică a Elenei Ceaușescu, marea cercetătoare sub auspiciile căreia activa o unitate  economică de stat în care chimia trebuia să joace rolul principal.

     Destinul personajului, dar  și modul cum acest destin se manifestă în fiecare moment, se desfășoară pe fundalul unei istorii politice dramatice și de aici isvorăște forța, impactul textului asupra cititorului.

     Cartea se citeste pe nerăsuflate pentru că personajul principal nu amestecă  planurile , ideile nu se împiedică de concepte ale criticii literare moderne, așa cum procedează destui prozatori, imaginîndu-și savantlâcuri, ci își dictează cursiv biografia pe care o știe foarte bine, punct cu punct, pentru că a trebuit să o repete de nenumărate ori în fața anchetatorilor și a judecătorilor  în cursul arestării preventive și a judecății dar și în cursul momentelor de autoreproș și disciplină pentru neîmplinirile de moment, acelea ce se adună și ele ca mărgelele pe ață și adâncesc criza individuală.

     Procedeul acesta, în cazul acestei proze, are meritul că  adâncește seriozitatea, gravitatea poveștii printr-un fel de detașare căci de la început, de la prima până la ultima pagină, personajul știe care-i este destinul,  dar mai știe și ce a gândit  și a trăit în fiecare moment.

     « Povestea vieții mele »  prima carte a prozatorului Panait Munteanu poate fi începutul unei cariere literare remarcabile.

     Trebuie să remarc modul de prezentare al cărții care a fost editată în limba română și respectiv în traducere în limba franceză de către două mari edituri de prestigiu din Statele Unite ale Americii și Belgia, carte care poate fi procurată pe Internet la adresele :

http://www.lulu.com/product/couverture-souple/povestea-vietii-mele/17283585

http://www.lulu.com/product/couverture-souple/le-roman-de-ma-vie/17283737

http://www.unibook.com/fr/Panait-Munteanu/POVESTEA-VIETII-MELE  

http://www.unibook.com/fr/Panait-Munteanu/LE-ROMAN-DE-MA-VIE

In același timp, cartea poate fi citită, în integralitatea sa, pe sita americană a « Editurii Scribd » la adresele de mai jos, sită care a fost accesată, până în prezent de peste 4000 de persoane în cele două limbi – română și franceză :

http://www.scribd.com/doc/19549555/Povestea-vieii-mele

http://www.scribd.com/doc/19549349/Le-roman-de-ma-vie

                                     

O prietenă m-a întrebat retoric : Pe cine să votez ?

Zilele acestea povestea Ponta - Geoană a stârnit multe discuții în rândul concetățenilor noștrii. O prietenă  mi-a transmis o scrisoare, printr-un e-mail,  cu titlul : PE CINE SĂ VOTEZ ?  pe care, la rugămintea mea, mi-a permis să o postez pe acest blog. Scrisoarea  este cuprinsă în textul următor :

        « Inainte de  decembrie 1989, românii nu știau ce  trebue să fie un partid politic pentru că asistau la dominația unui grup uriaș, în slujba dictatorului, cu sarcina de a umple verigile administrației cu ființe înregimentate.

         De peste douăzeci de ani, de când s-au înființat noile partide românești moștenitoare prin indivizi ale vechilor mentalități, demonstrează tot mai pregnant aroganța vechii dictaturii,   închipuindu-și că Dumnezeu le-a pus mâna pe cap, că sunt stapâni de drept și că poporul le datorează recunoștință, plecăciuni.

           O mentalitate care a molipsit și partidele istorice pentru că vechii luptători au fost  fizic ori spiritual anihilați de cohortele rămase fără stăpân ale vechiului partid comunist.

           Este destul să privești această nouă nomenclatură, să le vezi chipurile, straturile groase de grăsime, să le auzi agramatizmele, să le observi incompetența,  ca ulterior să le afli  și apartenența la vechea securitate,  la  grupurile informatorilor organizați ori amatori.

           Un fost ministru, în perioada în care împreună cu soția sa, comitea infracțiuni (cu bani comunitari), la interpelarea liniștită a unui  unui cetățean  pașnic, care-i reproșa ceva, l-a repezit și pe ton imperativ  l-a admonestat : « VEZI CA VORBESTI CU UN MINISTRU ! » Dar cum vorbește d-l Băsescu ?  și mai ales ce spune, ce prefăcătorie de manichiureză, recent calificată, demonstrează d-na Udrea ?

           Aroganță, tipică pentru slugile de la grajdurile dictaturii Ceaușescu a făcut posibilă lipsa de scrupule, triumful incapacității, inculturii, imensa corupție, comportamente deșențate  și, din nefericire, românii  tac și umblă doar după moaște  bucuroși că au dobândit, în fine, măcar acest drept acum când mentor acceptat este d-l Dan Ilie Ciobotea, patriarhul Daniel  al României.

          Aceste partide,  s-au perindat la conducere țării  din vina noastră, căci observându-le mizeria, oamenii au votat  fără să fie atenți la candidați, ci numai cu gândul că răul imens prezent s-ar putea permanetiza și că el ar trebui anihilat oricum , de oricine și oricând.

        Crezul momentului, așa cum se vede el în tramvaie, la piață, la ușa bisericii, este că răul actual devine fără măsură, că trioul Băsescu-Udrea-Boc este  purtătorul apocalipsei  și oamenii se uită disperați, în lipsa unor repere serioase, la grupările ce nu au fost recent în fruntea bucatelor care, eventual, ar pune capăt tragediei, fără să se gândească, la trecutul acestora, la   baronii mai mici ori mai mari, dar la fel de nocivi care stau  ca răpitoarele în spatele purtătorilor de stindard, mai ales cînd aceștia din urmă au o imagine de mult terfelită pe care nu se sfiesc  să ne-o  amintească, defilând pe la televiziuni, scriind cărți  ipocrite, cerându-le măcar o minimă protecție, acele drepturi ciuntite pe care chiar dictatura Ceaușescu le asigura salarii minime, pensiile pentru care au contribuit o viață,  prețuri normale, etc.  

        Prevăzători, aroganții au scos la iveală  și o serie de tineri pe care i-au cocoțat în posturi înalte cu scopul de a creia agitație, bazându-se pe cunoscuta curtoazie a românului pașnic, gata să-i creadă, uitând  zicala « ce naște din pisică, șoareci mănâncă  ».

         Este cazul  de pildă  al d-lui Ponta. Ce ne-a arătat acest domn ? Că a fost un timp scurt procuror în regimul actual unde procurorii se bucură de o reputație pe care numai legea o numeste neștirbită, că nu a instrumentat nici-un proces ce ne-ar fi putut aduce aminte de lupta  italienilor contra mafiei sau că măcar  n-a scris o carte copiată după vechi manuale, că a ieșit la rampă de sub pulpana d-lui Năstase pe care acesta l-a numit « Micul Titulescu » ( știe d-l Năstase povestea lui Dinu Păturică ? ) deși înainte nu ocupase în partid decât posturi mărunte de care nimeni nici n-a auzit și, dintr-odată, în urma laudelor mentorului său,  a ajuns în postul de șef al PSD-lui, strecurându-se printre dinozauri, atunci când aceștia încercau cu prietenii lor ocazionali să-și marcheze locul.

           După un model vechi, acela în care grupul Anei Pauker a fost exclus, d-l Ponta, în alianță cu socrul său Ilie Sârbu a început cu d-l Geoană să-și lichideze antipaticii, dușmanii ori pe cei cu un limbaj mai articulat.

          Fără un motiv serios,  poate  una din  insultele ce se rostesc seară de seară  la unele televiziuni, într-o stare de ofensivă nervoasă și chiar cu un tupeu ce se uzează  deobicei în șantaje, pentru că domneau incertitudini cu privire la motivele supărării lui Ponta, într-o emisiune de televiziune a unui tânăr tânjind după spectacole cu domnișoara Oana Zăvoranu ori d-na Andreia Marin, a fost invitată o cunoscută minte de torționar care a imaginat fel de fel de culpe, nici una morală ori penală, în sarcina d-lui Geoană pentru a acoperi, chipurile, absența publică a unor motive reale.
           D-l Ponta, jucând poate ultima sa carte, a cerut excluderea din PSD a senatorului Mircea Geoană și a amenințat partidul cu demisia sa, în cazul unui refuz.

            Greii din partid s-au speriat, n-au acceptat sfatul d-lui Iliescu experimentat peste măsură, gândindu-se sigur la marea degringoladă ce s-ar fi putut creia prin demisia acestuia, acum la  aproape un an înaintea alegerilor și, fără nicio analiză mai aprofundată, au votat excluderea lui Geoană.

              D-l Ponta, a fost desigur ajutat să triumfe de către tânarul senator Dan Sova, abonat la televiziuni care, cu un aer de novice preluat de la mama sa vitregă, a învățat de la ea cum să  trântească pe masa avocaților geanta cu coduri ca să impresioneze instanța și pe cei tip gură cască. De asemenea, Ponta a mai fost ajutat și de d-l senator Titus Corlațean care a îmbrăcat repede o haină nepotrivită de tribun, visându-se președinte al Senatului după doar câteva diatribe televizate la adresa actualei puteri, dar și de alți tineri, fără meserii practicate, care apar pe la televiziuni, mimând niște  zâmbete atotștiutoare.

           Ce fel de prim-ministru ar fi acest domn (Ponta) ieșit de sub pulpana mentorului său, d-l Năstase, trădând apucături dictatoriale, fără experență de manager, cu studii bănuite de drept, recomandat călduros doar de socrul său Ilie Sârbu, pe care un politician ca d-l Iliescu precis îl va părasi, sunt semne clare de pregătire a unei urișe manevre politice care ar conduce la continuarea asupririi populatiei și respectiv la pauperizarea și mai mare a acesteia.

           Pe de altă parte, se pune fireasca întrebare : ce se va întâmpla cu liberalii ?  cu d-l Crin Antonescu ? care în acest context nu este sigur că va mai ajunge președinte   la un an după ce PSD-ul va ocupa guvernul și chiar dacă va ajunge, cum va putea el exista când în cap i se vor arunca toate  ghiulelele ce acum  doar alunecă  pe lângă  actualul președinte  și pe care PSD-iștii  învață cu sârg să le mânuiască.

           Semne televizate ne arată că PSD-iștii se gândesc  la  un posibil divorț cu liberalii din timpul când încă nu purtaseră pirostriile ».

        Nu stiu pe cine să votez, îmi spunea  prietena mea. Mi-ar place domnul Putin, spunea tot ea. Domnia sa, cel puțin luptă și cu animalele sălbatece.

O diaporamă realizată în memoria Margaretei Sterian

     Domnul Panait Munteanu, informatician și romancier de origină română stabilit în Canada, admirator al operelor artistice ale pictoriței Margareta Sterian, a adunat de pe Internet o serie de imagini ale unor picturi și cărți realizate de artistă și a compus o diaporamă pe care v-o prezint spre vizionare cu acordul Domniei sale.

Dați clic pe adresa de mai jos :

http://www.kizoa.fr/diaporama/d2053821kP119793679o2/margareta-sterian

Un valoros portret realizat de pictorița Mrgareta Sterian s-a pierdut

In perioada debutului avangardist al pictoriței Margareta Sterian, aceasta a realizat un portret al prietenei sale, artista FLORIA CAPSALI care a fost una dintre cele mai mari și importante dansatoare ale tuturor timpurilor de la noi.

Din păcate, această operă de artă s-a pierdut, în timp și nu s-a mai reușit a fi redescoperită. După lungi și infructuase căutări a originalului acestei picturi, am găsit  o fotocopie a acestei lucrări însă era într-un grad avansat de deteriorare, fapt pentru care am procedat la restaurarea acesteia și acum v-o prezint spre vizionare.

                                        
Câteva date despre această mare dansatoare :

Floria Capsali s-a născut la 25 februarie 1900 în Bitolia (Macedonia). In anul 1913 se stabilește împreună cu părinții săi la București unde urmează cursurile Școlii Centrale de fete după care se înscrie la Academia de Teatru din București. După absolvire, urmează cursurile Conservatorului – clasa de dans. Nu mult timp după aceea, pleacă la Paris unde se înscrie la Universitatea Sorbona – Facultatea de Istoria Artelor iar în paralel studiază baletul cu maeștrii Enrico Checchetti și apoi cu Nicolas Legat.

După nouă ani, revine în țară unde își consacră timpul în realizarea unor fastuase recitaluri de balet, de creație proprie, prezentate pe cele mai mari scene ale țării precum și în străinătate.

In anul 1927, deschide o Școală particulară de dans unde s-au format o parte din marii noștrii balerini.

Din 1938, Floria Capsali a fost maestră de balet la Opera Națională București unde a reorganizat trupa, mărind numărul soliștilor și formând un grup de asistenți pe care-i coordona direct. Ea a fost o perioadă și directoarea Operei Române, după care a activat la Ansambvlul artistic « Rapsodia Română ». A organizat Liceul de Coregrafie din București, unde s-au format și continuă să se formeze, generații întregi de dansatori.

In 1998, printr-un ordin al ministrului Andrei Marga, Liceul de Coregrafie din Bucuresti și-a schimbat denumirea în Liceul de Coregrafie « Floria Capsali ».

Floria Capsali a fost şi rămâne una din marile personalităţi ale culturii noastre, o rafinată, elegantă şi cultă prezenţă pe scena dansului românesc, teoreticiană şi practicantă de excepţie, creatoare de şcoli, studii şi valori, creatoare de artişti-dansatori ce au cucerit la rândul lor întreaga lume.

Moare la 29 iunie 1982 în București.

                                

Dacă cineva dintre cititorii acestui blog are cunoștiință de existența acestei picturi vă rog să-mi transmite-ți un mesaj pe adresa mea de internet : barzuca@hotmail.com

Margareta Sterian despre Regii României

     Imediat după revoluția din decembrie 1989, Margareta Sterian a acordat un interviu ziaristei Marina Preutu de la cotidianul « Adevărul » în legătură cu regii României.

     Iată ce spunea ea atunci :

      « I-am cunoscut într-adevăr pe unii din regii României. Pe bătrânul rege Carol I atunci când, elevă fiind, am fost invitată împreuna cu colegile mele de la Școala Germană să îi cântăm cântece vechi germane, cu ocazia unei sărbatori.

                               

Era un bătrânel cu ochii extrem de vii și inteligenți. E ciudat, nu ? Privirea nu mai strălucește la bătrânețe căci ochii îmbătrânesc primii. Ne-a mângâiat pe cap și ne-a dăruit câte o cutie de bomboane. Ambalajul l-am păstrat mult timp, până la al Doilea Război Mondial ».

     « Regina Maria a fost invitată și a onorat una dintre expozițiile avangardei. S-a fotografiat cu noi, cu Milița, cu mine, cu Marcel Iancu, cu Vasile Popescu. M-a invitat la Peleș pentru o traducere. Ne-a întâmpinat pe mine și pe Dusza  Czara într-o minunată rochie gris de tafta, cu doi câini superbi în capul unei scări. Era minunată. A fost o mare româncă și o mare regină. Era rănită de comportamentul fiilor ei și referindu-se la fenomenele politice ale acelor ani a pronunțat cuvântul  « monștri ». Conversația s-a purtat în engleză dar nu a fost prea vioaie. Eram puțin timorată, iar câinii,  prea răsfățați, păreau copii ale domnului Goe ».

                        

    « La moartea ei,  Regele Carol al II-lea  și Principele Nicolae  urmau  îndurerați, cu batiste la ochi, cortegiul funerar al mamei lor dar românii știau ca ei nu erau departe de suferințele marii regine ».

      « Carol al II-lea  a venit și el în ținută militară, intr-una din expozițiile noastre. Ținuta lui,  mi se părea anacronică ca și povestea de dragoste cu d-na Lupescu. Această poveste l-a pierdut ». 

                                       

                

    «  Comportamentul Regelui Carol al II-lea  față de fiul său și de frumoasa prințesă  Elena de  Grecia le-au atras acestora o imensă simpatie din partea poporului ».

         

                                                        

                     

    « Regele Mihai era foarte iubit când s-a urcat a doua oară pe tronul României. Avea aceiași vârstă ca revoluționarii tineri martiri din zilele noastre și s-a comportat la fel de eroic ca și ei în perioada  atât de tulbure între 1944-1947 ».

     « Poporul român are încă nevoie de acest rege care de la început a demonstrat legătura lui indestructibilă cu acest pământ românesc » .

Un text pentru cei ce nu mă cunosc

                        De vorbă cu Domnul MIRCEA BARZUCA
       Interviu realizat de d-na Rodica Tache - redactor la revista « Analele Buzăului »

                                    
             D-l Mircea Barzuca este o personalitate bine cunoscută în lumea artelor plastice românești pentru pictura sa, artă în care profesează de mulți ani, pentru contribuțiile sale jurnalistice, pentru expozițiile de anvergură  realizate ca muzeograf la Muzeul de Artă din București, pentru creația premiilor « Margareta Sterian »  decernate anual  muzeografilor emeriți dar și pentru interesul pe care-l acordă Muzeului din Buzău și  Liceului de  Muzică și  Artă Plastică din aceiași localitate.

              -  D-le Mircea Barzuca sunteți un prieten al nostru al  buzoienilor ?

              -  Pot  fi oare considerat prieten al orașului ? La Buzău s-a născut, la sfârșitul secolului XIX marea artistă, pictoriță și  scriitoare Margareta Sterian, profesor iubit și prieten, personalitate de primă mărime a artelor românești care mi-a insuflat  atașament pentru acest oraș scriind despre el, în cartea « Castelul de Apă » al cărui personaj principal este crângul, povestindu-mi imagini  ale vieții buzoiene de la începutul secolului XX pe care nu le-a uitat niciodată și care i-au influențat și opera de pictor. Copil fiind, a cunoscut târgurile dar și spectacole cu dive celebre, iar ca tânară a fost impresionată de viața economică a orașului cu magazine ce rivalizau cu ale Vienei și de calitatea elitelor culturale.

              -  Atașamentul dvs față de oraș și instituțiile sale s-a manifestat și în alt mod ?

             -  Prețuiesc artiștii plastici din Buzău pentru operele lor moderne dar insuficient cunoscute și iubite în special de cei ce ar trebui să  le cumpere și să se mândrească cu ele, prețuesc muzeul - primul muzeu de artă decorativa din țară - și sper că autoritățile dar și persoanele înstărite din oraș se vor gândi mai mult la achiziții dar și la o organizare modernă în pas cu marile  cuceriri  muzeografice din Europa , prețuiesc  liceul de artă aproape o universitate de profil , un laborator de creație impresionant.

Liceul de Muzică și Artă Plastică « Margareta Sterian » - Buzău

                                 

              -  Darurile dvs făcute orașului sunt o dovadă  a prețuirii de care vorbiți.

              -  Margareta Sterian l-a cunoscut pe Vasile Voiculescu, marele poet născut în acest oraș, a tradus din poezia lui în englezește - celebrele sonete - și atunci am hotărât să daruiesc  Bibliotecii Municipale din Buzău o serie de portrete realizate de  Margareta Sterian și de mine care chiar dacă nu-i plac directorului sunt o valoare indiscutabilă pe care alte instituții le-ar dori neîntărziat. Am dăruit muzeului  tapiseriile realizate de Margareta Sterian, lucrări de avangardă prețuite la timpul lor la Paris unde au fost expuse, după ce în  țară critica proletcultistă le trecuse sub tăcere. Incerc să mă interesez de soarta liceului de artă care poartă numele Margaretei Sterian la propunerea unor înalte personalități, etc.

Margareta Sterian (1897-1992)

                                

             -  Ați expus pictură la  Buzău ?

             -  Cu foarte mulți ani in urmă, aproape de debutul meu,  am expus pictură în muzeu și am vizitat împrejurimile orașului pe care le-am găsit mirifice. Pe vremea aceia sediul  muzeului era în Palatul Primăriei din centrul orasului. Inițiatorii instituției i-au fixat sediul acolo  deoarece își închipuiau un alt destin al muzeului bazându-se pe tradițiile culturale ale urbei și imprejurimilor, pe comorile din adâncuri, pe o posibilă soartă turistică, dar și pe interesul pentru artă al elitei orașenești. Sper ca după restaurarea actualului sediu și cu  noua conducere, muzeul să devină ceea ce au vrut întemeietorii comuniști dar patrioți.

               -  Cum poate muzeul și instituțiile culturale să obțină rezultatele la care iată,  chiar dvs visați ?

            - Este necesară o implicare serioasă a factorilor politici și administrativi din oraș. Una este să vii la vernisajul unei expoziții în treacăt și alta este implicarea în viața și activitatea muzeului, să vezi ce are de făcut și să-l ajuți, știut fiind ca la noi cuvântul cultură nu  apare în nicun discurs și că foarte mulți dintre politicieni nu se gîndesc decât la  interesul lor imediat. Din fericire chiar eu am întîlnit funcționari de prim rang în județe care se implica în viața instituțiilor culturale, în proectele lor.

             -  Se stie din presă că urmariți să daruiți intreaga colecție a  Margaretei Sterian, colecție a cărei valoare și cuprindere este cunoscută statului. V-ați gîndit vreodată la Buzau? Desigur că  muzeul  va este recunoscator pentru tapiseile dăruite.

             -  Hotarîrea mea de a dărui statului opera Margaretei Steian - operă de primă mărime - un muzeu adevarat - este indiscutabilă dar aștept o propunere demnă de această colecție din partea autorităților competente. Colecția are nevoie de un sediu permanent, o casă  încăpătoare unde să funcționeze un centru cultural independent. Autoritățile  din Buzau au primit colecția d-lui Bucur Chiriac care nu mi se pare ca a fost expusă până acum, în condiții normale, deși are valoarea unui muzeu de artă contemporană. Eu cred ca autoritățile  din muzee se vor gândi, cu timpul la opera Margaretei Sterian, dar sper să nu fie prea târziu.
              -  Care este după dumneavoastră principalul merit al acestei opere a Margaretei Sterian ce în muzeul nostru se bucură de o înaltă prețuire ?

             -  Este greu să abordez un răspuns, aici într-o frază. S-au scris cărți, albume care abordează problema cu mare seriozitate și discernământ. In primul rând, este omul care a creiat această operă, o personalitate nepereche care se ascunde  cu timiditate în paginile cărților de poezie, proză și traduceri pe care le-a realizat și apoi, este universul de imagini  pictate și scrise, un univers de o indiscutabilă originalitate, un Eden pe care omul îl iubește și locuiește, în care dramele aproape lipsesc, ce stă cu brio alături de cele creiate de marile genii ale culturii plastice și poetice românești. A fost și a rămas până la sfârșitul vieți un artist de avangardă și acest fapt a dat operei sale o prospețime continuă. O operă încă inuficient cunoscută, aflată acum în plină afirmare datorită cărților ce s-au scris despre ea, dar mai ales expoziților retrospective realizate de muzee în ultimii douăzeci de ani.

              -  Dumneavoastră expuneți împreuna cu artiști importanți, trăiți în freamătul palid, dar existent al vieții culturale. Cum vedeți viitorul artelor plastice în România ?

              -  Nu e ușor de răspuns. Voi da câteva exemple. François Mitterand  a scos din Louvre, Ministerul de Finanțe.  Astazi Louvrul este o uriașe fabrică de cultură, dar și de bani. Pompidou a creiat Beaubourgul, cel mai important așezamânt al artei moderne din Europa,  unde se perindă anual milioane de oameni. Pretutindeni în Franța, de pildă, se înființează ori se renovează muzee și exemplele se pot înmulți. La noi, se vorbește despre turism dar nimeni nu se gândește ca acestor oameni, turiștii, trebue sa li se arate roadele civilizației românești în forme moderne, elegante, care să-i atragă. In fruntea instituțiilor de vârf sunt necesari oameni care să  înteleagă rostul moral, instituțional, dar și economic al culturii, trebuie renunțat la vechile conduceri anchilozate, cu tupeu de dictatori. Guvernul, președintele trebue să gîndească și un proiect pentru cultură paralel cu altele pentru drumuri, locuri de muncă, etc.

             -  Dar muzeele noastre ?

            -  Se sbat din răsputeri, nu au susținere materială, nu au public căci lipsește educația plastică din scoală și oamenii se trezesc maturi fară să fi vizitat o expoziție, să fi admirat un tablou. Educația în zona artelor plastice dă rezultate exceptionale - acest fapt a fost reunoscut teoretic, chiar în anii dictaturii - omul devine mai blând, mai elegant, mai atent la nuanțe dar pentru aceasta este necesară o muncă sisifică, făcută cu dragoste.

Lalele și lăcrămioare (1933)