O balerină de excepție

                                                        

       Am văzut pe postul de televiziune Mezzo două spectacole cu Alina Cojocaru în rolurile principale ; m-au impresionat  și am simțit  impulsul de a gândi la dansul ei, făcând o comparație între ea și marile balerine ale lumii moderne.

 

    Am ajuns spectator de balet printr-o  întâmplare.   Un prieten, student ca și mine, m-a invitat  la o repetiție a  trupei de la Teatrul de Operă și Balet «Mariinski» din Sankt-Petersbourg care dansa la București baletul romantic francez «Giselle». Sala era plină și fremătătoare iar publicul tânăr,  numeros, înconjura  teatrul de operă. Spectacolul era susținut numai de dubluri, prim-solisti  de mare reputație  ai teatrului, vedetele dansau  numai fragmente.

     La un moment dat, actul doi s-a întrerupt și pe scenă a apărut o doamnă firavă în trening, s-a uitat la suprafața scenei, a măsurat cu privirea dimensiunile  acesteia, a dispărut pentru o clipă și apoi s-a intors într-un costum improvizat al personajului principal, după care, împreună cu partenerul ei, unul din stâlpii baletului rus, a început să danseze. Nu am știut niciodată ce se întâmplase cu mine dar la sfârșitul actului am înteles că sublimul poate  fi întruchipat.

     Impreună cu  prietenul meu care știa rusește - fericit este  entuziasmul tinerilor - ne-am repezit în culise și  am ajuns, nici eu nu știu cum, în cabina dansatoarei. Spre surprinderea mea, flacăra albă care zbura ca fluturii, nu mai era tânără, își ascundea ridurile tragându-le sub perucă, părea surprinsă și poate că și era. După ce a dat prietenului meu un autograf, ne-a invitat  pentru a doua zi la premiera românească.

     In seara premierei, înfricoșați că nu vom putea trece peste avalanșa publicului  de la intrarea actorilor, pronunțînd numele Doamnei NATALIA DUDINSCAIA am fost conduși de un paznic  prin culise  în sala de spectacol și ni s-au repartizat două locuri de protocol, în rândul doi. Această dansatoare, era înzestrată miraculos cu un soi de strălucire, pielea și construcția ei aruncau sclipiri și nu era machiaj ; am văzut acest fapt și l-am comentat cu prietenul meu iar tehnica ei, mi-am dat sema mai târziu văzând multe mari dansatoare, era superioară, imbatabilă în orice  registru muzical și coregrafic.

     La puțin timp după această experiență, Romania a început să fie vizitată de mari trupe de balet ca Royal Ballet House din Londra, Teatrul American de Balet din New York în frunte cu surorile Tallchief,  Baletul  de la Palais Garnier din Paris, Baletul de la Havana dar și alte trupe de teatru din Rusia și Anglia.

     In aceiași perioadă,  nu mai eram student, cu ocazia unui voiaj la Moscova, am văzut două reprezentați : prima cu «Lacul Lebedelor» și a doua un spectacol-coupé ce prezenta baletele «Noaptea Valpurgiei», un balet nou,  «Gospodinele», creat de Galina Ulanova și celebra coregrafie Scoală de Balet în care apăreau    elevi  ai școlii teatrului,  de la primele clase până  la marile vedete și Teatrul «Balșoi» care avea un adevarat buchet  de personalități din care Maia Plesetcaia fiind de departe, nu cea mai strălucită dar, desigur, cea mai cunoscută.

     Sigur că teatrele acestea au fost și sunt chiar astăzi prime scene de balet din lume și întotdeuna au în distribuții mari personalităti. Nu poți gîndi la arta baletului clasic ori contemporan  fără să te referi la personalitățile tulburătoare ale dansatoarelor engleze Margot Fonteyn și mai puțin cunoascuta Svetlana Beriosova care au dansat la București în baletul «Lacul Lebedelor»,  strălucind  fiecare,  respectiv Fonteyn în actul doi al  Odettei  și Beriosova  în  al treilea  al Odilliei ori la partenerul  lor Rudolf Nureyev, cel care a salvat baletul francez în ultimile decenii ale secolului XX.

     Margot Fonteyn era ca o gingașe pasăre a unui paradis alb iar Svetlana Beriosova punea în rolul vrăjitoarei Odilia, cu perfecțiuune, tot  arsenalul de mișcări grele, dure, imposibile, pe care baletul clasic  le cucerise de la marea dansatoare romantică suedeză Marie Taglioni spre noi.

     Experiențele acestea m-au costat, pentru că  ulterior  am fost nevoit să compar,  am fost obligat să văd defecte care îmi săreau în ochi, căci de multe ori fermecat de muzica lui Piotr Ilici Ceaikovski ori altele la fel de strălucite, am  asistat și la desfășurări  cu  un soi de baltă a gâștelor în locul «Lacului..». Un ultim eșec pentru mine ca spectator, a fost spectacolul de la Zurich Opera House în care o rusoaică ce a învățat pe dinafară rolul Odette – Odille,  a încearcat din răsputeri  să salveze lipsa dansatorilor, dar mai ales a coregrafului său, ca și total nereușitul spectacol cu Romeo și Julieta de la Monte Carlo în care rolul titular feminin era dansat  de vedeta trupei, o dansatoare cu o jumătate de metru mai înaltă  decât  mediocrul ei partener, un fel de băiat de prăvalie rătacit în teatru.

     Dar cum voiam să scriu și voi scrie despre ALINA  COJOCARU, balerina româncă ce uimește pretutindeni unde dansează, fără să nu pot să nu mă gândesc la marele talent al balerinelor  românce excepționale, dar fară noroc  și vreau să-mi amintesc înainte despre inegalabila  balerină Irinel  Liciu,  cea mai importantă dansatoare din pantheonul românesc, din nefericire  uitată de instituțiile noastre culturale  și în special de mediocritățile patente din costisitoarea Televiziune Romană, personalitate unică prin tragismul  sguduitor pe care-l imprima  rolurilor sale ( își aduce cineva aminte de  Julieta din baletul lui  Serghei Prokofiev ori de prezența de o modernitate total neașteptată în acel moment  din baletul românesc inspirat  de opera lui Constantin Brâncuși ) sau de Magdalena Popa acea prezență care alături de partenerul ei Sergiu Stefanschi – fuseseră colegi cu generația lui Rudolf Noureev - anunțau o schimbare  care nu a venit în arta românească a dansului.

     Alina Cojocaru,  posesoarea  celei mai înalte distincții pentru un dansator respectiv «Premiul Vaslav  Nijinschi», a  pornit de la zero și a obținut un premiu râvnit de mulți tineri, o bursă în Anglia la un concurs pentru  elevi ai școlilor de balet din întreaga lume, unde balerinii români rămân la ușa sălii, din lipsa pregătirii, a profesorilor de înaltă calificare,  a condițiilor precare de exercițiu și apoi printr-un  antrenament devorator care a uimit,  cam leneșa trupă engleză, Alina a urcat treptele perfecțiunii una după alta.

     Este adevarat că Alina  Cojocaru are daruri rare - corpul ei are dimensiunile cele mai bune, picioarele ei uimesc în miscare și deschidere, mâinele ei au încheieturi foarte delicate - se spune în arta dansului că  școala franceză modelează cel mai bine picioarele dansatoarelor iar cea rusă mâinile - de parcă ar fi trecut printr-o  scoală  a îngerilor iar exercițiul  ei obstinat  și talentul ei nativ a învatat-o să danseze fiecare notă muzicală imprimînd acesteia un fel de pauză în care mișcarea se autonomizează și apoi trece lin mai departe.  Alina Cojocaru nu pare a fi învațat  în altă  parte decât la școala îngerilor, pare că dansează din totdeuna, fără grije și pentru totdeauna, dansul ei urmărește  spectatorul cu o imagine care nu se șterge, o imagine a sublimului.

     Dacă  aș putea mișca roțile baletului Alinei Cojocaru aceasta ar trebui să danseze cu trupa de la Teatrul de Operă și Balet «Mariinski» din Sankt-Petersbourg fiind  foarte potrivită pentru ea, deosebită de cea  moscovită prin delicată  perfecțiune, unde corpul de balet pare a fi fost alcătuit, avînd-o pe ea ca model și cu un partener genial tot ca și ea, un alt Rudolf Nureyev.
     Si ca o dovadă că ceea ce v-am spus este adevărat, admirați un mic fragment din baletul «Don Quijote» de Leon Minkus în care Alina Cojocaru și partenerul ei danez Johan Konnorg interpretează un dans de excepție pe scena Royal Ballet House din Londra.