O nouă expoziție

            Muzeul Național al Literaturii Române a organizat în 2019 o expoziție a portretelor de scriitori realizate de Margareta Sterian în 1932 și publicate de Zaharia Stancu într-o carte Antologia poeților tineri. Portretele, inițial desenate pe o coală de hârtie A4, au fost mărite prin mijloace tehnice, astfel încât fiecare lucrare prezentată avea dimensiunea 40x30cm. Expoziția a avut loc la sediul muzeului din Calea Griviței, în spațiul de la etajul 1.

Poveste despre ce vedem și auzim

Prietenii mei m-au acuzat ca am păreri contradictorii despre emisiunile Antenei 3 și de aceea am hotărât să  dau unele explicații.

Părerile mele se bazează pe ceea ce văd și aud de la televiziuni, dar și pe confruntarea informaților cu „sintagma drepturile omului” și felul în care aceste drepturi sunt apărate sau sacrificate prin legislația ordinară.

Textul de față va fi, desigur, plin de greșeli, nu va avea o coerență, va fi o doar o înșirare de idei, dar sper să fiu scuzat măcar de cei care mă cunosc bine și de aceia care vor observa că încerc să  fiu de bună credință.

Domnul Băsescu, căruia i s-a asociat cu succes domnul Ponta, dar și foarte multe dintre persoanele care apar la televiziuni, au creat un stil de comunicare – BĂSISMUL (nu este vorba acum de apărătorii fostului președinte,  majoritatea incorecți sau în eroare, ci de un limbaj de mahala, chiar dacă nu întotdeauna de ușa cortului, asociat cu tonuri incompatibile cu normalitatea, ba chiar și cu schimonosirea feței, care devine o modă – se extinde, se complică, pătrunde chiar în vorbirea acelora care nu se războiesc cu nimeni și desigur și în limbajul opozanților fostului locatar de la Cotroceni.

Comunicarea aceasta trebuie să dispară – CNA ar trebui să vegheze asupra acestui mod de comunicare dacă și-ar face datoria până la capăt. Domnul președinte Iohannis s-a referit odată, foarte succint, la această necesitate și îmi aduc aminte că o fostă asistentă a ziaristului Răzvan Dumitrescu, acum mare făcătoare de emisiuni la Romania TV, a sărit parcă înțepată de gândacul Zika, să protesteze: „Vai...  Libertatea presei, săraca, e în pericol! Și scaunul meu, desigur...”

Si acum ce este cu părerile mele contradictorii...

Șeful DNA, bun jurist chiar în materie civilă, dovadă fiind afirmația de acum doi ani despre cum trebuie să se facă executarea civilă în procesul Telepatia, a cerut public ca procesele penale să se judece rapid. Legea nu o îndreptățea pe doamna Kovesi să facă public o asemenea afirmație, un asemenea îndemn adresat Magistraturii de pe scaunul său important.

Colegii săi mai vârstnici sau istoricii dreptului trebuie să-i amintească că însuși Ceaușescu, pentru a obține celeritatea în procesele penale, a MODIFICAT LEGEA și abia după aceea a vorbit public despre celeritate, obligând judecătorii să judece procesele de avut obștesc în doar douăzeci de  zile. O aberație care i-a chinuit pe magistrați și a distorsionat justiția.

Opinia publică nu știe ce infracțiune a săvârșit sau nu Domnul Voiculescu, în ciuda existenței unei sentințe penale definitive, pentru că o judecătoare cu ochii răi – ochii, oglinda sufletului – și părul vopsit à la Marilyn Monroe, nu i-a admis probe în apărare, iar acum apar  și alte informații despre o discutabilă legătură a doamnei blonde cu o parte civilă introdusă abuziv în proces. Nimeni nu a spulberat până acum această informație, ba chiar pare să fie adevărată, dacă luăm în considerare că judecătoarea se amestecă și în executarea sentinței pe care a pronunțat-o.

Nu am nimic cu blondeleți, nici cu judecătoare foste bucătărese din anii 55 sau 60, dar mai multă decență pe scaunul judecătorului ar fi o dovadă în plus de credibilitate.

Aflu ca rudele Domnului Voiculescu sunt urmărite civil pentru presupuse prejudicii stabilite de  doamna judecătoare cea blondă, dar mă întreb – au figurat aceste rude ca părți responsabile civilmente în procesul Telepatia? Unele surse spun că în acel proces rudele Domnului Voiculescu nu au fost nici măcar citate. Astfel, care este titlul definitiv îndreptat împotriva lor?

Vreau să amintesc ca și pe vremea lui Ceaușescu se practica un fel de confiscare extinsă, dar rudele erau invitate în proces, un fel de părți civilmente responsabile, iar pe atunci regimul politic era de dictatură – despre drepturile omului se vorbea în șoaptă, nu ca acum, când ne aflăm într-o democrație originală.

Poate cei care vor citi acest text se vor întreba ce va face și cum se va comporta CSM în aceste cazuri. Eu nu cred că această administrație sfătuitoare va încerca să-și justifice  competența. Viitoarea constituție va trebui să renunțe la această administrație. Puterea judecătorească va trebui să aibă în frunte Curtea Supremă de Justiție, iar procurorii independenți ar trebui să funcționeze în subordinea Ministrului Justiței.

Antena 3 se poate lăuda cu excelenți jurnaliști capabili să facă emisiuni foarte bune,  chiar atunci când slujesc – din ce motive oare? –  minciuna sau impostura. Să fie vorba doar despre nevoia de a proteja instituția de atacurile continue ale mafiei care sapă la temelia țarii și pe care cele mai multe emisiuni o dezvăluie?

Am fost partizanul Antenei 3 pentru campanile duse împotriva fostului pre,edinte, al cărui comportament a fost o continuă jignire a poporului român.

Ca un popor cu o istorie milenară, un popor eroic condus de principi și regi, unii adevărați sfinți, să aibă în fruntea sa un personaj cu un comportament de centură, nu era și nu este de admis, iar jurnaliștii ANTENEI 3 au înțeles, ca și cele șapte milioane de votanți de la referendum, că scaunul de la COTROCENI trebuia să rămână gol, ca apoi să fie restaurat, curățat, și în cele din urmă ocupat de adevăratul său stăpân, regele Mihai I.

De asemenea, am fost întotdeauna plăcut impresionat de cascada dezvăluirilor marilor hoții confirmate ulterior de DNA.  

Am părăsit cu  tristețe Antena 3 din momentul interviului domnului Gâdea cu domnul Crin Antonescu. Comportamentul jurnalistului a fost mizerabil și tot astfel poate fi calificată susținerea PSD și a Domnului Ponta care a continuat și în timpul alegerilor prezidențiale, ajungând astfel insuportabilă pentru mine, ca spectator cât  de cât atent.

Sper că telespectatorii Antenei își amintesc momentul interviului cu domnul Antonescu și poate rețin că și doamna Gâdea, mama jurnalistului, a fost nemulțumită de prestația fiului. Am reținut acest fapt care probabil a trecut neobservat pentru mulți din comportarea domnului Gâdea, care și-a schimbat expresia și pe un ton abia șoptit, a luat cunoștință de observația mamei sale.

Spuneam că Antena 3 a greșit poate din nevoia de a avea un sprijin în lupta cu mafia care s-a organizat în jurul domnului Băsescu. În acest caz, a făcut o mare greșeală. Sprijin a avut și are de la spectatorii realmente năuciți, ca și mine e altfel, de dezvălirile hoțiilor uriașe ale mafioților de jos și de sus pe care numai un proces gen Nuremberg i-ar stârpi, în timp ce domnul Ponta, care fără să trezească suspiciuni, ar fi putut printr-un singur gest să rezolve chestiunea de acum, a evacuării, a preferat dansul de Lambadă pe ecrane și peste tot unde i-a fost văzut chipul.

Ciudat personaj este acest domn Ponta. Domnia sa nu poate fi înțeles decât împreună la  bine și la rău cu mentorul său, domnul Năstase Adrian. Există de multă vreme în literatură  astfel de cupluri. Unul de care îmi amintesc acum este descris de Molière în celebra sa piesă Tartuffe, jucată la Teatrul Național de marii actori, dispăruți acum, Ion Finteșteanu și Cozma Brașoveanu (autorul sugerase că Tartuffe avea un slujitor tânăr care își copia maestrul, iar regizorul spectacolului de la Național a preluat ideea autorului și, cu ajutorul lui Cozma Brașoveanu, a adus pe scenă un personaj memorabil, un fel de șobolan care pășea pe urmele stăpânului său, perfecționând răutatea și meschinăria acestuia.)

Să revin la informațiile zilei legate de poveștile Antenei 3

După pronunțarea sentinței de confiscare a averii Domnului Voiculescu, Antena 3, care pretinde că a avut un contract de închiriere pentru sediul său, pe baza sfaturilor autorizate date de juriști respectabili (aflăm acum că despre drepturile Antenei de a rămâne în imobil s-a pronunțat chiar șeful DNA sau o instanță care a vorbit despre  preemțiuni), ca un locatar de bună credință, a început să-și caute noul proprietar scriind diferitelor organe cu bănuite competențe în materie peste douăzeci de scrisori, dintre care una chiar ultimului ministru al finanțelor, pe care nu încetase să îl critice, denaturându-i afirmațiile despre munca pe doi lei în alte țări.

Episodul scrisorilor s-a finalizat prin somația de evacuare care a declanșat manifestările publice ale prietenilor și dușmanilor Antenei 3 din ultimele zile. Una dintre aceste manifestări a fost invitația primului-ministru, domnul Cioloș, în Parlament, pentru a da socoteală Senatului despre comportamentul celor care emiseseră somația de evacuare.

Domnul Cioloș, care stă rău cu pregătirea juridică, fapt demonstrat și de vechiul său act de constituire de parte civilă a Ministerului Agriculturii în procesul Telepatia, s-a prezentat singur, fără să consulte pe cineva, în cușca leilor patronată de șeful Senatului, de multă vreme protejat pentru afirmațiile sale mai mult decât ciudate de către Antena 3. Domnul Cioloș a ieșit învins din această confruntare și multora dintre susținătorii săi le-a părut foarte rău. Domnul Cioloș, care este un horticultor de excepție, și astfel s-a putut descurca excelent la Comisia Europeană, trebuie să înțeleagă că activitatea Primului Ministru este prin excelență juridică și că, fără cunoașterea legilor, poate rămâne la cheremul unor sfătuitori de ocazie.

După întâlnirea fanilor Antenei 3 din Piața Constituției, domnul Gâdea și colaboratorii săi au anunțat că li s-a comunicat din partea Guvernului că averea domnului Voiculescu, sediul Antenei 3, va fi scos la licitație.

A fost sau nu povestea despre sediul Antenei 3 un act politic de subminare a dreptului la informare plenară a cetățeanului? Faptul că șeful DNA-ului a renunțat recent la sfaturile sale televizate oferite Antenei 3 despre posibile drepturi de a folosi în continuare sediul actual, declarând și reclamând CSM că vorbele sale au fost distorsionate, mă determină să cred afirmația publică ce s-a făcut despre un atac perfid la dreptul de informare al cetățeanului, de fapt un atac la Constituție, care s-a încercat și se încearcă de către forțe insuficient identificate.

Nu vreau sa termin această corespondență cu prietenii mei fără a aminti despre gestul admirabil al domnului președinte Klaus Iohannis, care, cu dezinvoltura unui președinte de tip occidental, s-a pronunțat public în legătură cu problemele de locațiune ale Antenei 3.

„Tinerii frumoși” și cererile lor

                                                                     

        

           Presa băsistă a criticat strigătele „tinerilor frumoși” din Piața Universității și în continuare aruncă săgeți otrăvite în aceeași direcție.

       Protestele, câte au fost, erau cu totul întemeiate, iar un guvern responsabil - vom avea vreodată unul ? - ar trebui să își amintească zilnic de ele.

       Pentru că de data aceasta am lipsit din Piața Universității, nu știu dacă „tinerii frumoși” au menționat și două  posibile cereri absolut esențiale si anume :

-       Comportamentul iresponsabil al televiziunilor de știri și condițiile legale și morale pe care instituții private având ca obiect de activitate dreptul constituțional la cuvânt le exercită

-       Managementul cultural defectos pe care-l exercită din 1989 instituțiile de specialitate din Romania, de la mica bibliotecă sătească pănă la ministerul culturii, acesta din urmă în special fiind  doar o figurație.

       Triumful lui Băsescu

       Mulți dintre cei care au votat la referendum izgonirea domnului Băsescu din sfera politicii așteptau ca la sfârșitul mandatului prezidențial personajul să dispară din luminile rampei, purtând cu sine, în firească liniște, consecințele morale și legale ale faptelor grave cu iz penal ajunse de notorietate pentru opinia publică.

       Spre mirarea naivilor și dorința nestrămutată a orbilor din mizerabila sa suită, lucrurile nu s-au întâmplat așa.

     Domnul Basescu triumfă

-       Domnul Basescu are un partid  foarte vocal prin goarne din parlament, de la televiziuni ori din așa zisele elite intelectuale.

-       Justiția care i-a fost obedientă în timpul mandatului, dar și astăzi, în loc să instrumenteze în gravele acuzații aduse fostului președinte dansează o lambadă caraghioasă în speranța, întemeiată de altfel, că românii profund jigniți, ca întotdeauna, vor uita.

-       Domnul Băsescu, cu ajutorul unor mincinoși fără pic de rușine pentru lamentabilele lor contribuții ziaristice, apare în continuu la televiziuni, unde risipește populisme credibile pentru enoriașii care aleargă cu portofelele goale pe lângă raclele cu oseminte în speranța unui noroc sau poate a unui ghinion și care-l vor și vota, deja văzându-l prim-ministru.

       Recent, un nou succes al președintelui de tristă amintire: Campania armatei băsiste împotriva lui Arafat.

 

       Febra construcțiilor bisericești urâte și inutile, comportamentul aberant al unor clerici  ortodoxi i-a determinat pe „tinerii frumoși” să ceară bisericii ortodoxe române sa se întoarcă la Hristos acel adevărat, fiu al Lui Dumnezeu, pe care întreaga umanitate ar trebui să-l iubească și să-l urmeze, chiar dacă sunt mulți cei care-l socotesc autor al unei utopii minunate.

       Biserica creștină trebuia să poarte în lume chipul și sufletul lui Hristos, să determine schimbări în conștiința umanității. Această menire rămâne și astăzi o sarcină care-i justifică pe deplin existența.

       Ca să rămână în slujba Lui Hristos, biserica trebuie să țină seama, cum a făcut-o și El cu două milemii în urmă, de condițiile reale ale vieții omului căruia i se adresează, trebuie să se modernizeze în profunzime, căci ideile Lui Hristos nu au contravenit niciodată omului.

       Biserica ortodoxă trebuie să renunțe la aerul imperial moștenit de la prelații Sfintei Sofia și să devină umilă, iertătoare, săracă, slujitoare.

       Personal, nu cred că acest pas uriaș se va realiza. Poate doar sub conducerea unui  Papă ca Sfântul Francisc ori la întoarcerea printre noi a Mântuitorului, ceea ce este puțin probabil.

       Noul ministru al culturii, care nu va face nici el nicio ispravă, ar putea măcar să se implice în două chestiuni  punctuale.

       Incercarea de a dobândi pentru Romania manuscrisele muzicale ale lui Enescu  și informarea publică a românilor despre situația juridică a partiturilor enesciene

       Cumpărarea sculpturii Cumințenia Pămăntului ori vânzarea ei către un stat din Comunitatea europeană.

       Recent, adunarea de strânsură din Palatul Poporului a hotărât printr-un act populist, expresie a unui prost gust memorabil, crearea unei zile de sărbătoare cu numele sculptorului  francez de origine română, Brancuși. Dar cu celelalte genii ce se va întâmpla?

       Statul român nu a fost și nu este în stare cu toate relațiile sale amicale cu Europa și America să organizeze o adevărată retrospectivă a operei brâncușiene pentru a le deschide ochii românilor asupra operei ultimului mare revoluționar al sculpturii și a se isprăvi cu legenda pietroiului pus în butoiul cu varză acră.

       În schimb, Guvernul plagiatorului Ponta, în aplauzele culturnicilor care se văd călătorind pe bani buni în China, a dorit și sper că Dl. Cioloș nu-l va dezamăgi, - nu se poate  un așa afront - să facă concurență inegalabilului patrimoniu cultural chinez și vrea să trimită acolo, departe, o expoziție prolixă cu disparate lucrări din patrimoniul românesc a cărui soartă ar merita o nouă adevărată ieșire în stradă a „tinerilor frumoși”.

                                                               

Opera lui CONSTANTIN POPOVICI și expoziția la Muzeul Național de Artă al României

                                               

Două emerite cercetătoare, totdeauna cu rezultate de excepție în activitatea lor de muzeografi ai Cabinetului de grafică de la Muzeul Național, Doamnele Mariana Vida și Elena Olariu prezintă în Aripa Știrbei a Palatului Regal din București o însemnată parte a operei de grafician a sculptorului  CONSTANTIN POPOVICI.

Numele lui Constantin Popovici, autor al celor două capodopere ale sculpturii moderne românești – ICARUL TRIUMFĂTOR de la VIDRARU și portretul lui BACOVIA  de la Bacău – te îndeamnă să speri că o retrospectivă te va iniția în toate secretele artistului, și astfel trecutele și viitoarele opere vor intra cu toate șansele în conștiința publicului, se vor lumina.

Din păcate, muzeele noastre nu au forța profesională, managerială și materială pentru a se lansa în importante proiecte măcar despre marile glorii uitate ori necunoscute noilor generații, puținele  încercări  la Dalles din ultimii ani dovedindu-se eșecuri pentru artiști și public.

Deocamdată, expoziția consacrată lui Constantin Popovici ne prezintă, însoțită de un somptuos catalog ce cuprinde studiile atente și rafinate ale celor două cercetătoare,  numai lucrările de sculptor–grafician  semnate de artist dăruite muzeului  de văduva lui  și deschiderea aceasta a principalei instituții muzeistice de artă din țară este un semn important, căci se îndreaptă spre o operă însemnată, în cuprinsul ei practic necunoscută marelui public, dar mai ales pentru că expunerea demonstrează un  nivel profesional lesne comparabil cu cel al unor reputate muzee occidentale.

Mulți sculptori pornesc în arta lor de la o formă imaginată ori preluată din natură de care nu se pot despărți, pe care o descoperim în fiecare dintre operele lor și care uneori îl duc pe artist pe culmile gloriei. Alții pornesc de la un sentiment propriu, vechi sau nou, locatar al sufletului lor și forma aducătoare în lume se creează instantaneu ori adânc deliberat în funcție de acest impuls. Opera lui Constantin POPOVICI, indiferent că e piatră cioplită sau acuarelă, ne demonstrează ca artistul eminamente liber care poartă cu el povara unei gândiri diverse și mai ales profunde, dramatice, cu siguranță face parte din această stirpe de creator, de artist plastic.

Povara gândului, dramatic, tragic unește opera lui Constantin POPOVICI într-o multitudine unitară de grandioase semne plastice aparent diferite.

Acest drum, de la impuls la formă al fiecăreia dintre lucrările de grafică, savant panotate  -amintind de panotările pe care le dirija în muzeu Dan Hăulică atunci când  celebrul critic  accepta să lucreze în favoarea unei opere pe care o înțelegea și o iubea - le unește și le particularizează în același timp pentru că impulsul, gândul foarte personal, adevărul lui dramatic, aproape tragic, este esența lucrării și apare cu pregnanță.

L-am cunoscut pe Constantin  Popovici și i-am revăzut portretul în fiecare lucrare. Pentru mine aceasta este dovada de netăgăduit a unei sincerității copleșitoare și în cele din urmă, a valorii peste timp.

Mircea Barzuca

Reflecții

     

Câteva semne ne îndeamnă să credem că responsabilii culturali par a începe să mediteze la destinele picturii și sculpturii. Sper să aflu despre cât mai multe semne care să denote o atitudine nouă în artele plastice. Voi menționa câteva dintre cele pe care le-am observat :

Mulți cunosc istoria Sălilor Dalles. Acolo aveau loc saloanele anuale republicane și ale capitalei, retrospective ale maeștrilor artei contemporane, grandioase expoziții de patrimoniu universal, precum a fost Expoziția mozaicurilor antice de pe  Coasta Mediterană a Africii, debuturi spectaculoase ale unor tineri artiști și multe altele.

Sălile Dalles, în timpul dictaturii, au avut o organizare juridică foarte bună, erau un soi de muzeu independent fără patrimoniu propriu, cum este acum Muzeul Senatului Francez din Palatul Caterinei de’Medici.

Când mă gândesc la organizarea juridică ce se numea Oficiul de Expoziții, renunț să îmi aduc aminte de cei care au condus-o, cu excepția lui Mircea Deac, de comportamentul slugarnic față de dictatură al miniștrilor culturii, care se amestecau până la anihilare în programele acestuia și de relațiile or pilele care se înfruntau când se stabileau programele și conținutul acestora, ori competențele de gestiune a banilor pentru achiziții de stat.

După 1989 și mai ales după înființarea Muzeului de Artă Contemporană de către Adrian Năstase –  pe care cunoscătorii de doi bani în ale artei îl ridică în slăvi, Sălile Dalles au devenit o groapă de gunoi pe care depozitul de carte al unui șmecher privat cu pretenții elitiste abia reușea s-o mascheze.

Cele câteva expoziții retrospective camuflate, neanunțate, ale unor artiști cu state de serviciu active, nu au însemnat nimic pentru public, iar imensul efort al artiștilor a rămas doar o pagină de CD. În schimb, kitsch-urile decorative, podoabele de jignitor prost gust, covoarele turcești de duzină,  au reușit să compromită istoria de jumătate de secol a acestor spații altădată aproape sacre.

Acum cineva – o fi tânărul ministru al culturii (nu se știe ce premiu l-a adus la Cultură), o fi sfielnica Academie, prezumptiva proprietară bănuită că știe doar să-și gestioneze averea dăruită de nemuritorii trecuți în lumea drepților sau poate mușchii noului director ale cărui merite nu par a fi extraordinare,  după cum relatează sursele ivite din mediile artelor plastice – a hotărât trecerea temporară ori definitivă cu chirie ori în administrare a spațiilor Sălilor Dalles la Muzeul Național de Artă Modernă.

Asemenea acestui muzeu frecventat desigur numai de umbra lui Nicolae Ceaușescu, ctitorul, păzit de parcă acolo ar fi sediul Beciului Domnesc, vecinul său, Parlamentul, nu-și cunoaște sarcinile și nu a reușit să se impună în peisajul cultural al Bucureștiului. Programele viitoarelor expoziții la Sălile Dalles vor provoca critici nu pentru calitatea lucrărilor și expozanților, ci pentru intrigile și idiosincraziile care le vor însoți. De fapt, această atribuire va crea birocrație, comoditate, nesiguranță și până la urmă, lipsă de profesionalitate.

Sălile Dalles  trebuie să existe ca o instituție independentă, un muzeu fără patrimoniu, un muzeu de proiecte importante, dirijat de un manager cu o reputație internațională în stare să evalueze un proiect intern, dar si unul internațional; să aibă legături profesionale în spațiul european pentru care o expoziție românească la Paris de pildă, să nu fie un  gând ratat din start, să fie susținut de sponsori adevărați. Un manager ales după modelul Holender – unde să-l găsim? – care a reușit să facă din Festivalul Enescu un eveniment de statură mondială.

Dar desigur că nu se va întâmpla ca ideea acestui text să fie auzită undeva, chiar dacă aș bate toba la ușa Guvernului sau mi-aș da foc în Piața Publică.

Redeschiderea Sălilor Dalles cu cele două expoziții nu pare a fi un bun început în ciuda valorii de excepție a lucrărilor prezentate. Lucrările, prezentate într-un hău fără o geometrie, fără lumină, fără cataloage, cu un paznic mărunt ascuns după un stâlp, fără afișe,  cu un banner nepotrivit al unei societăți comerciale întins pe toată fațada, fără public, nu vor putea aduce nicio bucurie celor cu bune intenții.

Actuala organizare a acestor spații nu trebuie să fie un eșec în seria celor inventate de Ministerul Culturii și de aceea problemele mai trebuie gândite.

P.S.: Prima expoziție organizată după evacuarea depozitului de carte prezenta câteva lucrări de artă modernă și anume câteva WC-uri inspirate de toaletele romanilor la Efes, câțiva pitici de grădină amintind de un personaj din opera Don Juan de Mozart și în fine, o lucrare mare, care la prima vedere părea o movilă de deșeuri structurată ca o piramidă.  Mi-a plăcut această lucrare, deși în variate forme ea mai circulă prin muzee, deci nu pare o descoperire care să transforme lumea artelor.  Mie mi-a plăcut, nu știu cine e autorul și nici cum se numește lucrarea. Aș prefera s-o văd ocupând spațiile unde s-au strecurat kitsch-uri bine plătite, de pildă în fața Teatrului Național din București sau în fața Muzeului Național, în locul acelui obiect din marmură pe care l-am mai văzut plantat undeva în America.

Gânduri de la mai marii...

                                                    

Stimați prieteni,

Deoarece recent a apărut volumul de versuri în limba franceză Poèmes et dessins la editura Ars Docendi, îmi permit să citez mai jos un admirabil text scris de marea poetă Ana Blandiana și rostit cu ocazia lansării unui volum mai vechi al Margaretei Sterian.

UN IMN OBOSELII SENINE

    Scriind despre Margareta Sterian mă adaug unui lung șir de personalități neasemănătoare, răspândite pe suprafața, ciudat de diversă, accidentată, a secolului, de la Mihail Sebastian, Dan Botta, Perpessicius, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Dan Petrașincu, Miron Radu Paraschivescu la Marina Sorescu, Mircea Zaciu, Sorin Titel, Laurențiu Ulici, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu. Spre deosebire de cei mai mulți dintre ei, însă, eu n-am cunoscut-o, și nu pot fi bănuită nici de fascinația pe care trebuie să o fi exercitat asupra celor dintâi fragilitatea și grația ființei ei, asupra celor din urmă perenitatea, neoboseala, capacitatea ei de a fi vie.

     Pentru mine Margareta Sterian nu a fost decât un nume adunat pe o carte sau în marginea unui tablou (Aș putea, desigur, să-mi reproșez, sau cel puțin să mă mir, că n-am căutat-o și n-am cunoscut-o, deși n-ar fi decât pentru a ajunge – a câta oară? – la motivul unui amestec format, în egală măsură, din sfială și din spaima de a nu risca umbrirea sau concurarea operei de către autor). Fascinația pe care a exercitat-o asupra mea a fost de natură strict artistic, și anume, m-a fascinate puterea ei de a nu se opri din căutare, folosind ba culorile de apă, ba culorile de ulei, ba poveștile, ba petecile colorate, ba creioanele colorate, ba cărbunele mișcat pe hârtie, ba degetele mișcate pe lut, ba versurile. Dar nici neoboseala căutării, nici diversitatea domeniilor și a mijloacelor folosite pentru a întreba nu-i tulburau liniștea răspunsurilor. Tulburătoare, arta ei nu este tulbure, calmul și limpezimea ei nu se dezmint nicio clipă, chiar dacă liniile se irizează, mișcate și șterse puțin, văzute ca prin lupa unei lacrimi.

      Când spun arta ei nu mă gândesc numai la pictură și nici măcar în primul rând la pictură. Poezia Margaretei Sterian nu este un violon d’Ingres, și nu este o explicitare a picturii ei. Poezia Margaretei Sterian există în sine, autonomă, fără nevoia de a se reverbera în imagini. Dacă n-ar fi fost decât autoarea cărților sale de versuri și a minunatului Castel de apă, Margareta Sterian ar fi rămas un nume în istoria literaturii române. Faptul că strălucirea culorilor desenează umbre, oricât de fermecate, peste acest destin literar este și nedrept și misterios. Pentru că, dacă pictorița – așa cum scria Mihail Sebastian - „nu reproduce, ci inventează”, poeta nu inventează, ci reproduce, într-un mod aproape magic, viața care o înconjoară și pe care o conține cu o intensitate ieșită din comun. „Bucuria e o apă neîncepută, nu-i un final/ - de mai nainte n-o pregătești - /Bucuria e o pasăre mândră sfioasă/ ce se ascunde când despre ea vorbești” spune poeta și sunetul glasului ei, rostogolind stângace ecouri din Emily Dickinson, se aude ciudat de personal, neobișnuit. Este glasul unei ființe care a uimit prin fragilitate de-a lungul unui secol aproape întreg și care a avut forța să înalțe înaintea sfârșitului asemenea imnuri bucuriei, continuând să înainteze cu ochii deschiși prin timpul care se dădea din calea ei la o parte: „Peste pietre tăioase mergi mai departe/ Numai așa te sfințești pentru moarte.”

     Ca să se sfințească pentru moarte, Margareta Sterian a muncit și a produs frumusețe o viață întreagă, odihnindu-se de imagini printre cuvinte și de cuvinte printre imagini și forme, mereu paralelă cu ea însăși, dar fără să se concureze, într-un destin singular, împăcat cu sine: „Ceasul respiră, apoi tace, cu timpul vrea să se împace,/ O carte bună sau rea se odihnește și ea,/ Sufletul meu închină un imn oboselii senine...”

Ana Blandiana