Reflecții

     

Câteva semne ne îndeamnă să credem că responsabilii culturali par a începe să mediteze la destinele picturii și sculpturii. Sper să aflu despre cât mai multe semne care să denote o atitudine nouă în artele plastice. Voi menționa câteva dintre cele pe care le-am observat :

Mulți cunosc istoria Sălilor Dalles. Acolo aveau loc saloanele anuale republicane și ale capitalei, retrospective ale maeștrilor artei contemporane, grandioase expoziții de patrimoniu universal, precum a fost Expoziția mozaicurilor antice de pe  Coasta Mediterană a Africii, debuturi spectaculoase ale unor tineri artiști și multe altele.

Sălile Dalles, în timpul dictaturii, au avut o organizare juridică foarte bună, erau un soi de muzeu independent fără patrimoniu propriu, cum este acum Muzeul Senatului Francez din Palatul Caterinei de’Medici.

Când mă gândesc la organizarea juridică ce se numea Oficiul de Expoziții, renunț să îmi aduc aminte de cei care au condus-o, cu excepția lui Mircea Deac, de comportamentul slugarnic față de dictatură al miniștrilor culturii, care se amestecau până la anihilare în programele acestuia și de relațiile or pilele care se înfruntau când se stabileau programele și conținutul acestora, ori competențele de gestiune a banilor pentru achiziții de stat.

După 1989 și mai ales după înființarea Muzeului de Artă Contemporană de către Adrian Năstase –  pe care cunoscătorii de doi bani în ale artei îl ridică în slăvi, Sălile Dalles au devenit o groapă de gunoi pe care depozitul de carte al unui șmecher privat cu pretenții elitiste abia reușea s-o mascheze.

Cele câteva expoziții retrospective camuflate, neanunțate, ale unor artiști cu state de serviciu active, nu au însemnat nimic pentru public, iar imensul efort al artiștilor a rămas doar o pagină de CD. În schimb, kitsch-urile decorative, podoabele de jignitor prost gust, covoarele turcești de duzină,  au reușit să compromită istoria de jumătate de secol a acestor spații altădată aproape sacre.

Acum cineva – o fi tânărul ministru al culturii (nu se știe ce premiu l-a adus la Cultură), o fi sfielnica Academie, prezumptiva proprietară bănuită că știe doar să-și gestioneze averea dăruită de nemuritorii trecuți în lumea drepților sau poate mușchii noului director ale cărui merite nu par a fi extraordinare,  după cum relatează sursele ivite din mediile artelor plastice – a hotărât trecerea temporară ori definitivă cu chirie ori în administrare a spațiilor Sălilor Dalles la Muzeul Național de Artă Modernă.

Asemenea acestui muzeu frecventat desigur numai de umbra lui Nicolae Ceaușescu, ctitorul, păzit de parcă acolo ar fi sediul Beciului Domnesc, vecinul său, Parlamentul, nu-și cunoaște sarcinile și nu a reușit să se impună în peisajul cultural al Bucureștiului. Programele viitoarelor expoziții la Sălile Dalles vor provoca critici nu pentru calitatea lucrărilor și expozanților, ci pentru intrigile și idiosincraziile care le vor însoți. De fapt, această atribuire va crea birocrație, comoditate, nesiguranță și până la urmă, lipsă de profesionalitate.

Sălile Dalles  trebuie să existe ca o instituție independentă, un muzeu fără patrimoniu, un muzeu de proiecte importante, dirijat de un manager cu o reputație internațională în stare să evalueze un proiect intern, dar si unul internațional; să aibă legături profesionale în spațiul european pentru care o expoziție românească la Paris de pildă, să nu fie un  gând ratat din start, să fie susținut de sponsori adevărați. Un manager ales după modelul Holender – unde să-l găsim? – care a reușit să facă din Festivalul Enescu un eveniment de statură mondială.

Dar desigur că nu se va întâmpla ca ideea acestui text să fie auzită undeva, chiar dacă aș bate toba la ușa Guvernului sau mi-aș da foc în Piața Publică.

Redeschiderea Sălilor Dalles cu cele două expoziții nu pare a fi un bun început în ciuda valorii de excepție a lucrărilor prezentate. Lucrările, prezentate într-un hău fără o geometrie, fără lumină, fără cataloage, cu un paznic mărunt ascuns după un stâlp, fără afișe,  cu un banner nepotrivit al unei societăți comerciale întins pe toată fațada, fără public, nu vor putea aduce nicio bucurie celor cu bune intenții.

Actuala organizare a acestor spații nu trebuie să fie un eșec în seria celor inventate de Ministerul Culturii și de aceea problemele mai trebuie gândite.

P.S.: Prima expoziție organizată după evacuarea depozitului de carte prezenta câteva lucrări de artă modernă și anume câteva WC-uri inspirate de toaletele romanilor la Efes, câțiva pitici de grădină amintind de un personaj din opera Don Juan de Mozart și în fine, o lucrare mare, care la prima vedere părea o movilă de deșeuri structurată ca o piramidă.  Mi-a plăcut această lucrare, deși în variate forme ea mai circulă prin muzee, deci nu pare o descoperire care să transforme lumea artelor.  Mie mi-a plăcut, nu știu cine e autorul și nici cum se numește lucrarea. Aș prefera s-o văd ocupând spațiile unde s-au strecurat kitsch-uri bine plătite, de pildă în fața Teatrului Național din București sau în fața Muzeului Național, în locul acelui obiect din marmură pe care l-am mai văzut plantat undeva în America.