Stimați prieteni,
Deoarece recent a apărut volumul de versuri în limba franceză Poèmes et dessins la editura Ars Docendi, îmi permit să citez mai jos un admirabil text scris de marea poetă Ana Blandiana și rostit cu ocazia lansării unui volum mai vechi al Margaretei Sterian.
UN IMN OBOSELII SENINE
Scriind despre Margareta
Sterian mă adaug unui lung șir de personalități neasemănătoare, răspândite pe
suprafața, ciudat de diversă, accidentată, a secolului, de la Mihail Sebastian,
Dan Botta, Perpessicius, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Dan Petrașincu, Miron
Radu Paraschivescu la Marina Sorescu, Mircea Zaciu, Sorin Titel, Laurențiu
Ulici, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu. Spre deosebire de cei mai mulți dintre
ei, însă, eu n-am cunoscut-o, și nu pot fi bănuită nici de fascinația pe care
trebuie să o fi exercitat asupra celor dintâi fragilitatea și grația ființei
ei, asupra celor din urmă perenitatea, neoboseala, capacitatea ei de a fi vie.
Pentru mine Margareta
Sterian nu a fost decât un nume adunat pe o carte sau în marginea unui tablou
(Aș putea, desigur, să-mi reproșez, sau cel puțin să mă mir, că n-am căutat-o
și n-am cunoscut-o, deși n-ar fi decât pentru a ajunge – a câta oară? – la motivul
unui amestec format, în egală măsură, din sfială și din spaima de a nu risca
umbrirea sau concurarea operei de către autor). Fascinația pe care a
exercitat-o asupra mea a fost de natură strict artistic, și anume, m-a fascinate
puterea ei de a nu se opri din căutare, folosind ba culorile de apă, ba
culorile de ulei, ba poveștile, ba petecile colorate, ba creioanele colorate,
ba cărbunele mișcat pe hârtie, ba degetele mișcate pe lut, ba versurile. Dar
nici neoboseala căutării, nici diversitatea domeniilor și a mijloacelor
folosite pentru a întreba nu-i tulburau liniștea răspunsurilor. Tulburătoare,
arta ei nu este tulbure, calmul și limpezimea ei nu se dezmint nicio clipă,
chiar dacă liniile se irizează, mișcate și șterse puțin, văzute ca prin lupa
unei lacrimi.
Când spun arta ei nu mă gândesc numai la pictură
și nici măcar în primul rând la pictură. Poezia Margaretei Sterian nu este un
violon d’Ingres, și nu este o
explicitare a picturii ei. Poezia Margaretei Sterian există în sine, autonomă,
fără nevoia de a se reverbera în imagini. Dacă n-ar fi fost decât autoarea
cărților sale de versuri și a minunatului Castel
de apă, Margareta Sterian ar fi rămas un nume în istoria literaturii
române. Faptul că strălucirea culorilor desenează umbre, oricât de fermecate,
peste acest destin literar este și nedrept și misterios. Pentru că, dacă
pictorița – așa cum scria Mihail Sebastian - „nu reproduce, ci inventează”,
poeta nu inventează, ci reproduce, într-un mod aproape magic, viața care o
înconjoară și pe care o conține cu o intensitate ieșită din comun. „Bucuria e o
apă neîncepută, nu-i un final/ - de mai nainte n-o pregătești - /Bucuria e o
pasăre mândră sfioasă/ ce se ascunde când despre ea vorbești” spune poeta și
sunetul glasului ei, rostogolind stângace ecouri din Emily Dickinson, se aude
ciudat de personal, neobișnuit. Este glasul unei ființe care a uimit prin
fragilitate de-a lungul unui secol aproape întreg și care a avut forța să
înalțe înaintea sfârșitului asemenea imnuri bucuriei, continuând să înainteze
cu ochii deschiși prin timpul care se dădea din calea ei la o parte: „Peste
pietre tăioase mergi mai departe/ Numai așa te sfințești pentru moarte.”
Ca să se sfințească pentru
moarte, Margareta Sterian a muncit și a produs frumusețe o viață întreagă,
odihnindu-se de imagini printre cuvinte și de cuvinte printre imagini și forme,
mereu paralelă cu ea însăși, dar fără să se concureze, într-un destin singular,
împăcat cu sine: „Ceasul respiră, apoi tace, cu timpul vrea să se împace,/ O
carte bună sau rea se odihnește și ea,/ Sufletul meu închină un imn oboselii
senine...”
Ana Blandiana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu