Opera lui CONSTANTIN POPOVICI și expoziția la Muzeul Național de Artă al României

                                               

Două emerite cercetătoare, totdeauna cu rezultate de excepție în activitatea lor de muzeografi ai Cabinetului de grafică de la Muzeul Național, Doamnele Mariana Vida și Elena Olariu prezintă în Aripa Știrbei a Palatului Regal din București o însemnată parte a operei de grafician a sculptorului  CONSTANTIN POPOVICI.

Numele lui Constantin Popovici, autor al celor două capodopere ale sculpturii moderne românești – ICARUL TRIUMFĂTOR de la VIDRARU și portretul lui BACOVIA  de la Bacău – te îndeamnă să speri că o retrospectivă te va iniția în toate secretele artistului, și astfel trecutele și viitoarele opere vor intra cu toate șansele în conștiința publicului, se vor lumina.

Din păcate, muzeele noastre nu au forța profesională, managerială și materială pentru a se lansa în importante proiecte măcar despre marile glorii uitate ori necunoscute noilor generații, puținele  încercări  la Dalles din ultimii ani dovedindu-se eșecuri pentru artiști și public.

Deocamdată, expoziția consacrată lui Constantin Popovici ne prezintă, însoțită de un somptuos catalog ce cuprinde studiile atente și rafinate ale celor două cercetătoare,  numai lucrările de sculptor–grafician  semnate de artist dăruite muzeului  de văduva lui  și deschiderea aceasta a principalei instituții muzeistice de artă din țară este un semn important, căci se îndreaptă spre o operă însemnată, în cuprinsul ei practic necunoscută marelui public, dar mai ales pentru că expunerea demonstrează un  nivel profesional lesne comparabil cu cel al unor reputate muzee occidentale.

Mulți sculptori pornesc în arta lor de la o formă imaginată ori preluată din natură de care nu se pot despărți, pe care o descoperim în fiecare dintre operele lor și care uneori îl duc pe artist pe culmile gloriei. Alții pornesc de la un sentiment propriu, vechi sau nou, locatar al sufletului lor și forma aducătoare în lume se creează instantaneu ori adânc deliberat în funcție de acest impuls. Opera lui Constantin POPOVICI, indiferent că e piatră cioplită sau acuarelă, ne demonstrează ca artistul eminamente liber care poartă cu el povara unei gândiri diverse și mai ales profunde, dramatice, cu siguranță face parte din această stirpe de creator, de artist plastic.

Povara gândului, dramatic, tragic unește opera lui Constantin POPOVICI într-o multitudine unitară de grandioase semne plastice aparent diferite.

Acest drum, de la impuls la formă al fiecăreia dintre lucrările de grafică, savant panotate  -amintind de panotările pe care le dirija în muzeu Dan Hăulică atunci când  celebrul critic  accepta să lucreze în favoarea unei opere pe care o înțelegea și o iubea - le unește și le particularizează în același timp pentru că impulsul, gândul foarte personal, adevărul lui dramatic, aproape tragic, este esența lucrării și apare cu pregnanță.

L-am cunoscut pe Constantin  Popovici și i-am revăzut portretul în fiecare lucrare. Pentru mine aceasta este dovada de netăgăduit a unei sincerității copleșitoare și în cele din urmă, a valorii peste timp.

Mircea Barzuca

Reflecții

     

Câteva semne ne îndeamnă să credem că responsabilii culturali par a începe să mediteze la destinele picturii și sculpturii. Sper să aflu despre cât mai multe semne care să denote o atitudine nouă în artele plastice. Voi menționa câteva dintre cele pe care le-am observat :

Mulți cunosc istoria Sălilor Dalles. Acolo aveau loc saloanele anuale republicane și ale capitalei, retrospective ale maeștrilor artei contemporane, grandioase expoziții de patrimoniu universal, precum a fost Expoziția mozaicurilor antice de pe  Coasta Mediterană a Africii, debuturi spectaculoase ale unor tineri artiști și multe altele.

Sălile Dalles, în timpul dictaturii, au avut o organizare juridică foarte bună, erau un soi de muzeu independent fără patrimoniu propriu, cum este acum Muzeul Senatului Francez din Palatul Caterinei de’Medici.

Când mă gândesc la organizarea juridică ce se numea Oficiul de Expoziții, renunț să îmi aduc aminte de cei care au condus-o, cu excepția lui Mircea Deac, de comportamentul slugarnic față de dictatură al miniștrilor culturii, care se amestecau până la anihilare în programele acestuia și de relațiile or pilele care se înfruntau când se stabileau programele și conținutul acestora, ori competențele de gestiune a banilor pentru achiziții de stat.

După 1989 și mai ales după înființarea Muzeului de Artă Contemporană de către Adrian Năstase –  pe care cunoscătorii de doi bani în ale artei îl ridică în slăvi, Sălile Dalles au devenit o groapă de gunoi pe care depozitul de carte al unui șmecher privat cu pretenții elitiste abia reușea s-o mascheze.

Cele câteva expoziții retrospective camuflate, neanunțate, ale unor artiști cu state de serviciu active, nu au însemnat nimic pentru public, iar imensul efort al artiștilor a rămas doar o pagină de CD. În schimb, kitsch-urile decorative, podoabele de jignitor prost gust, covoarele turcești de duzină,  au reușit să compromită istoria de jumătate de secol a acestor spații altădată aproape sacre.

Acum cineva – o fi tânărul ministru al culturii (nu se știe ce premiu l-a adus la Cultură), o fi sfielnica Academie, prezumptiva proprietară bănuită că știe doar să-și gestioneze averea dăruită de nemuritorii trecuți în lumea drepților sau poate mușchii noului director ale cărui merite nu par a fi extraordinare,  după cum relatează sursele ivite din mediile artelor plastice – a hotărât trecerea temporară ori definitivă cu chirie ori în administrare a spațiilor Sălilor Dalles la Muzeul Național de Artă Modernă.

Asemenea acestui muzeu frecventat desigur numai de umbra lui Nicolae Ceaușescu, ctitorul, păzit de parcă acolo ar fi sediul Beciului Domnesc, vecinul său, Parlamentul, nu-și cunoaște sarcinile și nu a reușit să se impună în peisajul cultural al Bucureștiului. Programele viitoarelor expoziții la Sălile Dalles vor provoca critici nu pentru calitatea lucrărilor și expozanților, ci pentru intrigile și idiosincraziile care le vor însoți. De fapt, această atribuire va crea birocrație, comoditate, nesiguranță și până la urmă, lipsă de profesionalitate.

Sălile Dalles  trebuie să existe ca o instituție independentă, un muzeu fără patrimoniu, un muzeu de proiecte importante, dirijat de un manager cu o reputație internațională în stare să evalueze un proiect intern, dar si unul internațional; să aibă legături profesionale în spațiul european pentru care o expoziție românească la Paris de pildă, să nu fie un  gând ratat din start, să fie susținut de sponsori adevărați. Un manager ales după modelul Holender – unde să-l găsim? – care a reușit să facă din Festivalul Enescu un eveniment de statură mondială.

Dar desigur că nu se va întâmpla ca ideea acestui text să fie auzită undeva, chiar dacă aș bate toba la ușa Guvernului sau mi-aș da foc în Piața Publică.

Redeschiderea Sălilor Dalles cu cele două expoziții nu pare a fi un bun început în ciuda valorii de excepție a lucrărilor prezentate. Lucrările, prezentate într-un hău fără o geometrie, fără lumină, fără cataloage, cu un paznic mărunt ascuns după un stâlp, fără afișe,  cu un banner nepotrivit al unei societăți comerciale întins pe toată fațada, fără public, nu vor putea aduce nicio bucurie celor cu bune intenții.

Actuala organizare a acestor spații nu trebuie să fie un eșec în seria celor inventate de Ministerul Culturii și de aceea problemele mai trebuie gândite.

P.S.: Prima expoziție organizată după evacuarea depozitului de carte prezenta câteva lucrări de artă modernă și anume câteva WC-uri inspirate de toaletele romanilor la Efes, câțiva pitici de grădină amintind de un personaj din opera Don Juan de Mozart și în fine, o lucrare mare, care la prima vedere părea o movilă de deșeuri structurată ca o piramidă.  Mi-a plăcut această lucrare, deși în variate forme ea mai circulă prin muzee, deci nu pare o descoperire care să transforme lumea artelor.  Mie mi-a plăcut, nu știu cine e autorul și nici cum se numește lucrarea. Aș prefera s-o văd ocupând spațiile unde s-au strecurat kitsch-uri bine plătite, de pildă în fața Teatrului Național din București sau în fața Muzeului Național, în locul acelui obiect din marmură pe care l-am mai văzut plantat undeva în America.

Gânduri de la mai marii...

                                                    

Stimați prieteni,

Deoarece recent a apărut volumul de versuri în limba franceză Poèmes et dessins la editura Ars Docendi, îmi permit să citez mai jos un admirabil text scris de marea poetă Ana Blandiana și rostit cu ocazia lansării unui volum mai vechi al Margaretei Sterian.

UN IMN OBOSELII SENINE

    Scriind despre Margareta Sterian mă adaug unui lung șir de personalități neasemănătoare, răspândite pe suprafața, ciudat de diversă, accidentată, a secolului, de la Mihail Sebastian, Dan Botta, Perpessicius, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Dan Petrașincu, Miron Radu Paraschivescu la Marina Sorescu, Mircea Zaciu, Sorin Titel, Laurențiu Ulici, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu. Spre deosebire de cei mai mulți dintre ei, însă, eu n-am cunoscut-o, și nu pot fi bănuită nici de fascinația pe care trebuie să o fi exercitat asupra celor dintâi fragilitatea și grația ființei ei, asupra celor din urmă perenitatea, neoboseala, capacitatea ei de a fi vie.

     Pentru mine Margareta Sterian nu a fost decât un nume adunat pe o carte sau în marginea unui tablou (Aș putea, desigur, să-mi reproșez, sau cel puțin să mă mir, că n-am căutat-o și n-am cunoscut-o, deși n-ar fi decât pentru a ajunge – a câta oară? – la motivul unui amestec format, în egală măsură, din sfială și din spaima de a nu risca umbrirea sau concurarea operei de către autor). Fascinația pe care a exercitat-o asupra mea a fost de natură strict artistic, și anume, m-a fascinate puterea ei de a nu se opri din căutare, folosind ba culorile de apă, ba culorile de ulei, ba poveștile, ba petecile colorate, ba creioanele colorate, ba cărbunele mișcat pe hârtie, ba degetele mișcate pe lut, ba versurile. Dar nici neoboseala căutării, nici diversitatea domeniilor și a mijloacelor folosite pentru a întreba nu-i tulburau liniștea răspunsurilor. Tulburătoare, arta ei nu este tulbure, calmul și limpezimea ei nu se dezmint nicio clipă, chiar dacă liniile se irizează, mișcate și șterse puțin, văzute ca prin lupa unei lacrimi.

      Când spun arta ei nu mă gândesc numai la pictură și nici măcar în primul rând la pictură. Poezia Margaretei Sterian nu este un violon d’Ingres, și nu este o explicitare a picturii ei. Poezia Margaretei Sterian există în sine, autonomă, fără nevoia de a se reverbera în imagini. Dacă n-ar fi fost decât autoarea cărților sale de versuri și a minunatului Castel de apă, Margareta Sterian ar fi rămas un nume în istoria literaturii române. Faptul că strălucirea culorilor desenează umbre, oricât de fermecate, peste acest destin literar este și nedrept și misterios. Pentru că, dacă pictorița – așa cum scria Mihail Sebastian - „nu reproduce, ci inventează”, poeta nu inventează, ci reproduce, într-un mod aproape magic, viața care o înconjoară și pe care o conține cu o intensitate ieșită din comun. „Bucuria e o apă neîncepută, nu-i un final/ - de mai nainte n-o pregătești - /Bucuria e o pasăre mândră sfioasă/ ce se ascunde când despre ea vorbești” spune poeta și sunetul glasului ei, rostogolind stângace ecouri din Emily Dickinson, se aude ciudat de personal, neobișnuit. Este glasul unei ființe care a uimit prin fragilitate de-a lungul unui secol aproape întreg și care a avut forța să înalțe înaintea sfârșitului asemenea imnuri bucuriei, continuând să înainteze cu ochii deschiși prin timpul care se dădea din calea ei la o parte: „Peste pietre tăioase mergi mai departe/ Numai așa te sfințești pentru moarte.”

     Ca să se sfințească pentru moarte, Margareta Sterian a muncit și a produs frumusețe o viață întreagă, odihnindu-se de imagini printre cuvinte și de cuvinte printre imagini și forme, mereu paralelă cu ea însăși, dar fără să se concureze, într-un destin singular, împăcat cu sine: „Ceasul respiră, apoi tace, cu timpul vrea să se împace,/ O carte bună sau rea se odihnește și ea,/ Sufletul meu închină un imn oboselii senine...”

Ana Blandiana