O balerină de excepție

                                                        

       Am văzut pe postul de televiziune Mezzo două spectacole cu Alina Cojocaru în rolurile principale ; m-au impresionat  și am simțit  impulsul de a gândi la dansul ei, făcând o comparație între ea și marile balerine ale lumii moderne.

 

    Am ajuns spectator de balet printr-o  întâmplare.   Un prieten, student ca și mine, m-a invitat  la o repetiție a  trupei de la Teatrul de Operă și Balet «Mariinski» din Sankt-Petersbourg care dansa la București baletul romantic francez «Giselle». Sala era plină și fremătătoare iar publicul tânăr,  numeros, înconjura  teatrul de operă. Spectacolul era susținut numai de dubluri, prim-solisti  de mare reputație  ai teatrului, vedetele dansau  numai fragmente.

     La un moment dat, actul doi s-a întrerupt și pe scenă a apărut o doamnă firavă în trening, s-a uitat la suprafața scenei, a măsurat cu privirea dimensiunile  acesteia, a dispărut pentru o clipă și apoi s-a intors într-un costum improvizat al personajului principal, după care, împreună cu partenerul ei, unul din stâlpii baletului rus, a început să danseze. Nu am știut niciodată ce se întâmplase cu mine dar la sfârșitul actului am înteles că sublimul poate  fi întruchipat.

     Impreună cu  prietenul meu care știa rusește - fericit este  entuziasmul tinerilor - ne-am repezit în culise și  am ajuns, nici eu nu știu cum, în cabina dansatoarei. Spre surprinderea mea, flacăra albă care zbura ca fluturii, nu mai era tânără, își ascundea ridurile tragându-le sub perucă, părea surprinsă și poate că și era. După ce a dat prietenului meu un autograf, ne-a invitat  pentru a doua zi la premiera românească.

     In seara premierei, înfricoșați că nu vom putea trece peste avalanșa publicului  de la intrarea actorilor, pronunțînd numele Doamnei NATALIA DUDINSCAIA am fost conduși de un paznic  prin culise  în sala de spectacol și ni s-au repartizat două locuri de protocol, în rândul doi. Această dansatoare, era înzestrată miraculos cu un soi de strălucire, pielea și construcția ei aruncau sclipiri și nu era machiaj ; am văzut acest fapt și l-am comentat cu prietenul meu iar tehnica ei, mi-am dat sema mai târziu văzând multe mari dansatoare, era superioară, imbatabilă în orice  registru muzical și coregrafic.

     La puțin timp după această experiență, Romania a început să fie vizitată de mari trupe de balet ca Royal Ballet House din Londra, Teatrul American de Balet din New York în frunte cu surorile Tallchief,  Baletul  de la Palais Garnier din Paris, Baletul de la Havana dar și alte trupe de teatru din Rusia și Anglia.

     In aceiași perioadă,  nu mai eram student, cu ocazia unui voiaj la Moscova, am văzut două reprezentați : prima cu «Lacul Lebedelor» și a doua un spectacol-coupé ce prezenta baletele «Noaptea Valpurgiei», un balet nou,  «Gospodinele», creat de Galina Ulanova și celebra coregrafie Scoală de Balet în care apăreau    elevi  ai școlii teatrului,  de la primele clase până  la marile vedete și Teatrul «Balșoi» care avea un adevarat buchet  de personalități din care Maia Plesetcaia fiind de departe, nu cea mai strălucită dar, desigur, cea mai cunoscută.

     Sigur că teatrele acestea au fost și sunt chiar astăzi prime scene de balet din lume și întotdeuna au în distribuții mari personalităti. Nu poți gîndi la arta baletului clasic ori contemporan  fără să te referi la personalitățile tulburătoare ale dansatoarelor engleze Margot Fonteyn și mai puțin cunoascuta Svetlana Beriosova care au dansat la București în baletul «Lacul Lebedelor»,  strălucind  fiecare,  respectiv Fonteyn în actul doi al  Odettei  și Beriosova  în  al treilea  al Odilliei ori la partenerul  lor Rudolf Nureyev, cel care a salvat baletul francez în ultimile decenii ale secolului XX.

     Margot Fonteyn era ca o gingașe pasăre a unui paradis alb iar Svetlana Beriosova punea în rolul vrăjitoarei Odilia, cu perfecțiuune, tot  arsenalul de mișcări grele, dure, imposibile, pe care baletul clasic  le cucerise de la marea dansatoare romantică suedeză Marie Taglioni spre noi.

     Experiențele acestea m-au costat, pentru că  ulterior  am fost nevoit să compar,  am fost obligat să văd defecte care îmi săreau în ochi, căci de multe ori fermecat de muzica lui Piotr Ilici Ceaikovski ori altele la fel de strălucite, am  asistat și la desfășurări  cu  un soi de baltă a gâștelor în locul «Lacului..». Un ultim eșec pentru mine ca spectator, a fost spectacolul de la Zurich Opera House în care o rusoaică ce a învățat pe dinafară rolul Odette – Odille,  a încearcat din răsputeri  să salveze lipsa dansatorilor, dar mai ales a coregrafului său, ca și total nereușitul spectacol cu Romeo și Julieta de la Monte Carlo în care rolul titular feminin era dansat  de vedeta trupei, o dansatoare cu o jumătate de metru mai înaltă  decât  mediocrul ei partener, un fel de băiat de prăvalie rătacit în teatru.

     Dar cum voiam să scriu și voi scrie despre ALINA  COJOCARU, balerina româncă ce uimește pretutindeni unde dansează, fără să nu pot să nu mă gândesc la marele talent al balerinelor  românce excepționale, dar fară noroc  și vreau să-mi amintesc înainte despre inegalabila  balerină Irinel  Liciu,  cea mai importantă dansatoare din pantheonul românesc, din nefericire  uitată de instituțiile noastre culturale  și în special de mediocritățile patente din costisitoarea Televiziune Romană, personalitate unică prin tragismul  sguduitor pe care-l imprima  rolurilor sale ( își aduce cineva aminte de  Julieta din baletul lui  Serghei Prokofiev ori de prezența de o modernitate total neașteptată în acel moment  din baletul românesc inspirat  de opera lui Constantin Brâncuși ) sau de Magdalena Popa acea prezență care alături de partenerul ei Sergiu Stefanschi – fuseseră colegi cu generația lui Rudolf Noureev - anunțau o schimbare  care nu a venit în arta românească a dansului.

     Alina Cojocaru,  posesoarea  celei mai înalte distincții pentru un dansator respectiv «Premiul Vaslav  Nijinschi», a  pornit de la zero și a obținut un premiu râvnit de mulți tineri, o bursă în Anglia la un concurs pentru  elevi ai școlilor de balet din întreaga lume, unde balerinii români rămân la ușa sălii, din lipsa pregătirii, a profesorilor de înaltă calificare,  a condițiilor precare de exercițiu și apoi printr-un  antrenament devorator care a uimit,  cam leneșa trupă engleză, Alina a urcat treptele perfecțiunii una după alta.

     Este adevarat că Alina  Cojocaru are daruri rare - corpul ei are dimensiunile cele mai bune, picioarele ei uimesc în miscare și deschidere, mâinele ei au încheieturi foarte delicate - se spune în arta dansului că  școala franceză modelează cel mai bine picioarele dansatoarelor iar cea rusă mâinile - de parcă ar fi trecut printr-o  scoală  a îngerilor iar exercițiul  ei obstinat  și talentul ei nativ a învatat-o să danseze fiecare notă muzicală imprimînd acesteia un fel de pauză în care mișcarea se autonomizează și apoi trece lin mai departe.  Alina Cojocaru nu pare a fi învațat  în altă  parte decât la școala îngerilor, pare că dansează din totdeuna, fără grije și pentru totdeauna, dansul ei urmărește  spectatorul cu o imagine care nu se șterge, o imagine a sublimului.

     Dacă  aș putea mișca roțile baletului Alinei Cojocaru aceasta ar trebui să danseze cu trupa de la Teatrul de Operă și Balet «Mariinski» din Sankt-Petersbourg fiind  foarte potrivită pentru ea, deosebită de cea  moscovită prin delicată  perfecțiune, unde corpul de balet pare a fi fost alcătuit, avînd-o pe ea ca model și cu un partener genial tot ca și ea, un alt Rudolf Nureyev.
     Si ca o dovadă că ceea ce v-am spus este adevărat, admirați un mic fragment din baletul «Don Quijote» de Leon Minkus în care Alina Cojocaru și partenerul ei danez Johan Konnorg interpretează un dans de excepție pe scena Royal Ballet House din Londra.

                                    

A mai trecut un an…

                                               ”A mai trecut un an prin noi

                                                A fost şi soare, au fost şi ploi” 

     Cât de sugestive sunt aceste cuvinte simple a unui poet necunoscut care și-a exprimat astfel gândurile și sentimentele sale legate de viață, de anul care a trecut.

     Pentru fiecare dintre noi, a fost un an diferit. Mai bun sau mai rău, un an al împlinirilor sau unul al dezamăgirilor, al reuşitelor sau al eşecurilor, al bucuriei sau al tristeţii, al regretelor sau al satisfacţiilor, al agitaţiei sau al liniştii, al iubirii sau al indiferenţei. Un adevărat an al contrastelor.

     Pentru mine, a fost câte puţin din fiecare. Nu contează proporţiile, pentru că nu-mi plac statisticile. Pentru mine, viaţa se măsoară în trăiri și nu în cifre. Şi pot spune că am trăit un an interesant, care m-a mai maturizat câte puţin, chiar dacă nu am reuşit să fac tot ceea ce mi-am propus și chiar dacă nu toate mi-au ieşit aşa cum am vrut. Încerc să păstrez în minte doar părţile bune : am iubit şi m-am simţit iubit, am fost aproape de cei care îmi sunt dragi, am reuşit să-mi fac meseria aşa cum am simţit, am reuşit să apreciez  şi să fiu apreciat, să câştig încredere, să îmi fac noi prieteni, să descopăr şi să cunosc noi oameni interesanţi. Şi poate cel mai important lucru pe care l-am apreciat dintotdeauna este faptul că trăiesc și că mă bucur de viață care este cel mai minunat, cel mai fantastic și cel mai misterios dar pe care natura, necunoscutul ni l-a oferit cu generozitate tuturor, fără condiții,  fără să țină seamă de teritoriu, de popor, de culoarea pielii, de convingerile  politice sau religiose.
      In acest context, viața își urmează cursul ei pe care fiecare dintre noi o trăiește așa cum o simte și cum și-a construit-o.

     Cât de frumos își transpune Paula Seling gândurile și sentimentele trăite în anul care a trecut prin interpretarea unei melodii pe care sunt sigur că vă va place :

                                        

    Astfel de trăiri sunt specifice oamenilor sensibili care apreciază viața și toate beneficiile pe care aceasta ni le oferă.
     Acum la sfârșit de an, gândurile mele se îndreaptă nu numai la realizările și împlinirile mele personale și a celor care au fost aproape de mine, ele se îndreaptă și către cei mulți, necunoscuți mie, care în aceste zile se luptă cu nevoile vieții, cu supraviețuirea pentru a rezista atacurilor permanente pe care actuala guvernare le desfășoară în mod inuman, către cei care nu vor avea pe masa de Crăciun sau Anul Nou un blid de mâncare, către cei care se află in teatrele de operațiuni militare, către cei care sunt umiliți, badjocorâți, întemnițați pe nedrept în închisori precum și către cei care mai speră către o viață mai bună, mai demnă,  mai decentă.

     Pornind de la aceste gânduri, doresc să vă urez, vouă, celor de bună credință să aveți inimile deschise și pline de iubire iar în aceste zile, deschideți ușa și lăsați spiritul și magia Crăciunului să vă intre in casă ! Deschideți-vă inima și lăsați bucuria și împlinirea să vă intre in suflet ! Deschideti larg brațele și îmbrățișarea voastră caldă, vorba bună și gândul curat să fie cel mai de preț cadou pentru cei dragi ! Fie ca iubirea, înțelepciunea, încrederea și generozitatea să vă călauzească pașii în noul an !

     Dar să nu ne lăsăm pradă sentimentalismelor deoarece în lumea aceasta largă, oamenii de toate vârstele, de pe toate meridianele globului sărbătoresc Crăciunul și Noul An cu veselie, cu multă mișcare, cu dorința de a progresa, de a înlătura pentru totdeauna obstacolele, handicapurile și greutățile prin care au trecut.

     Cei mai voioși, în această perioadă, sunt copiii care trăiesc din plin aceste zile de sărbătoare și care, unii dintre ei, uită pentru moment greutățile întâmpinate de părinții lor sau de dezabilitățile pe care din nefericire le au. 
     In acest sens, vă propun să vizionați videoclipul prin care copiii cu handicapuri,  înscriși la Centrul «Speranța», finanțat de «Fundația RCE Speranța Copiilor», sărbătoresc Crăciunul cu mijloacele simple care sunt puse la dispoziția lor. Cu această ocazie,  fac apel  la mărinimia și generozitatea Dvs pentru a le transmite acestor copii, printr-o simplă scrisoare sau printr-un alt mijloc, un gând bun și poate chiar să le acordați un mic don pentru ca zâmbetul lor să înflorească pe mai departe și să uite de handicapurile pe care le au.

                                       

     Dar să părăsim meleagurile noastre și să intrăm în lumea celor bogați în fața cărora își dezvăluie talentele mari interpreți ai muzicii clasice.

                                                     

     Pe de altă parte, un celebru cântăreț francez pe care vi-l las să-l ghiciți a zugrăvit Crăciunul printr-o interpretare de excepție montată în diaporama de mai jos :

http://www.kizoa.fr/diaporama/d2108203kP127434241o2/noel

    Și în încheiere, dragii mei prieteni, doresc să vă adresez cu sinceritatea sufletului meu, tradiționalele noastre urări ale acestor mari sărbători de iarnă :
                      
                                                     Crăciun fericit !
                                         La mulți ani 2012

                                           

                  

Un autor care promite

                                       

     Am citit cu interes volumul intitulat  « Povestea vieții mele » după care i-am scris autorului pentru a-i mulțumi și în final am redactat și cele câteva vorbe pentru cititorii acestui blog :

     Zilele acestea, am primit din Canada o carte a unui scriitor român, pâna acum necunoscut în România, care a imaginat o autobiografie a unui bărbat  matur care își descrie viața  întrebându-se continuu când aceasta s-a identificat cu destinul său  și când a reușit să-l domesticească, carte  pe care a intitulat-o « POVESTEA VIEȚII MELE ».

     Este o carte ce se adreseaza românilor, amintindu-le cu un real simț al observației  vieții  cum au trait in timpul dictaturilor comuniste, cum decenii întregi li s-a ucis până și speranța, iar astăzi, sunt obligați să ducă aceiași soartă, ba poate mult mai rea. În același timp, cartea se adresează deasemeni și noii sale patrii, Canada, care  știe desigur prea puține lucruri despre un popor latin, așezat de Dumnezeu la poalele munților Carpați dar care, din nefericire, este mereu vitregit de  soartă.

     Profund  religios,  personajul  își inchipuie că soarta sa a fost predeterminată, că viața sa s-a desfășurat sub semnul unui blestem și că această idee, care nu este numai a autorului ci și a prea multor  locuitori ai pământului dintre  Carpați, m-a făcut să mă gândesc la mulțimile de români care de-a-lungul secolelor au fost obligați să se retragă din fața invadatorilor, abandonându-și traiul, proiectele, visurile, dar mai ales și la tragedia din timpul ultimelor dictaturi care au pârjolit țara și au gonit peste hotare energii clocotitoare,  talente în devenire, personalități puternice de care patria lor avea nevoie pentru a se înălța acolo unde trebuie să se afle  adevăratul ei destin.

     Autorul și-a conceput cartea pe două planuri ; în primul rând, cel al vieții personale, intime de fiecare zi a personajului său și, în al doilea rând, al istoriei țării sale în perioada de la nașterea sa,  fapt întâmplat în anii în care se pregătea cel de al Doilea Război Mondial  până în zilele noastre, ambele planuri  reușind să demonstreze ideia centrală a cărții, respectiv nevoia și poate chiar obligația fugii ca mijloc de scăpare, de supraviețuire dar și ca luptă cu un destin funest, acela care l-a bântuit și pe Oedip.

     Sfârșitul cărții are în subtext eliberarea finală a lui Oedip din « Oedip la Colona ».

     Cititorul român, dacă ar putea parcurge cartea, încă nedifuzată la noi, s-ar putea să creadă că-și vede chipul într-o oglindă, fiecare amănunt al vieții personajului având desigur o conotație intimă, particulară uneori dramatică, de multe ori comică dar în esență tipică, generelizatoare. In același timp ar găsi și cauzele social-politice ale atacului împotriva personalității  eroului,  precum și a lui,  a cititorului, degringolada politică, dictatura ca regim al unor forțe draconice al căror obiectiv  este anihilarea personalității, robotizarea, respectiv chiar sclavagizarea.

     Ceea ce este foarte important în această carte este faptul că autorul portretizează  destinul,  blestemul inițial care,  îmbrăcând în epoci definitorii haina unor politici infame, în acele epoci în care personalitatea după ce crește, înflorește și se maturizează, apare înfațisarea unor personaje politice malefice și în acest sens o parte importantă a prozei, este dedicată momentului când personajul principal, contabil șef într-o  intreprindere din București ajunge să fie condamnat penal din vina acelora care acopereau  incompetența crasă în materie științifică, economică dar și politică a Elenei Ceaușescu, marea cercetătoare sub auspiciile căreia activa o unitate  economică de stat în care chimia trebuia să joace rolul principal.

     Destinul personajului, dar  și modul cum acest destin se manifestă în fiecare moment, se desfășoară pe fundalul unei istorii politice dramatice și de aici isvorăște forța, impactul textului asupra cititorului.

     Cartea se citeste pe nerăsuflate pentru că personajul principal nu amestecă  planurile , ideile nu se împiedică de concepte ale criticii literare moderne, așa cum procedează destui prozatori, imaginîndu-și savantlâcuri, ci își dictează cursiv biografia pe care o știe foarte bine, punct cu punct, pentru că a trebuit să o repete de nenumărate ori în fața anchetatorilor și a judecătorilor  în cursul arestării preventive și a judecății dar și în cursul momentelor de autoreproș și disciplină pentru neîmplinirile de moment, acelea ce se adună și ele ca mărgelele pe ață și adâncesc criza individuală.

     Procedeul acesta, în cazul acestei proze, are meritul că  adâncește seriozitatea, gravitatea poveștii printr-un fel de detașare căci de la început, de la prima până la ultima pagină, personajul știe care-i este destinul,  dar mai știe și ce a gândit  și a trăit în fiecare moment.

     « Povestea vieții mele »  prima carte a prozatorului Panait Munteanu poate fi începutul unei cariere literare remarcabile.

     Trebuie să remarc modul de prezentare al cărții care a fost editată în limba română și respectiv în traducere în limba franceză de către două mari edituri de prestigiu din Statele Unite ale Americii și Belgia, carte care poate fi procurată pe Internet la adresele :

http://www.lulu.com/product/couverture-souple/povestea-vietii-mele/17283585

http://www.lulu.com/product/couverture-souple/le-roman-de-ma-vie/17283737

http://www.unibook.com/fr/Panait-Munteanu/POVESTEA-VIETII-MELE  

http://www.unibook.com/fr/Panait-Munteanu/LE-ROMAN-DE-MA-VIE

In același timp, cartea poate fi citită, în integralitatea sa, pe sita americană a « Editurii Scribd » la adresele de mai jos, sită care a fost accesată, până în prezent de peste 4000 de persoane în cele două limbi – română și franceză :

http://www.scribd.com/doc/19549555/Povestea-vieii-mele

http://www.scribd.com/doc/19549349/Le-roman-de-ma-vie