Revoluția din 1989 a durat două zile. A început pe data de 21 decembrie orele 10 dimineața și s-a sfârșit a doua zi când Ceaușescu a fugit și în țară s-a instaurat imediat o stare de haus de care au profitat imediat structurile comuniste din subordinea dictatorului. Expresia organizatorică a complotului profitorilor a fost guvernul Petre Roman, un guvern comunist care a speriat opinia publică ce pe 11 ianuarie 1990 a protestat vehement într-un miting uriaș în fața Palatului Victoria din București.
Structurile comuniste de la cele din apropierea dictatorului și
pâna la persoanele ce lucrau cu sârg la
cotețele de găini ale acestuia au ramas la conducerea statului și au început cu o pricepere neașteptată să joace mascarada
democrației ; s-au constituit în partide, au invadat partidele istorice, au
încălecat mijloacele de comunicare, au rebotezat sau recolorat instituțiile și au reușit să înăbușe miscarea
revoluționară, spontană, fără organizare, naivă, din vara anului 1990.
Mineriadele pe care tot vechile structuri
le-au organizat și condus, dar de
care au încercat fără să reușească să se
despartă printr-o propagandă deșențată
și printr-o serie de procese în conștiința societății românești, au insemnat sfîrșitul dramatic al unui avânt revoluionar curat și
clar care ar fi putut aduce România în rândul
democrațiilor autentice.
Marx a spus cu dreptate că cea mai mare
nenorocire care se poate întîmpla revoluției proletare este faptul de a încăpea
pe mâinile lunpen-proletariatului răspopiți, curvelor, indivizilor care n-au
muncit niciodată, vagabonzilor, adică structurile comuniste care la originea
lor, la noi, respectau criteriile filozofului
dar în timpul comunismului original al Anei Pauker, Gheorghiu-Dej
și Ceaușescu evoluaseră, dar nu-și schimbaseră cu nimic năravurile, se
distanțaseră de condiția lor inițială, aveau bani, bunuri dar îi țineau ascunși de frica dictatorului.
Aceste structuri, mult mai viguroase decât
și-a imaginat Președintele Constantinescu, ajuns din întâmplare la conducerea
statului, mereu mai stapâne, alternanța la putere fiind un proces ce acoperea
trecutul, au început marea distrugere a țarii, privatizările hoțești, vânzarile
frauduloase, jocul mizerabil cu banii bugetului, șpaga, de la pachetele cu Kent ale investitorilor
străini care în țările lor nu aveau nici după ce bea apă, până la milioanele de
dolari despre care discutau pe furiș
consilieri de primă înalțime, bacșișurile uriașe, chipurile pentru zilele
onomastice etc.
Pe masură ce țara era devalizată,
structurile, departe de a renunța la năravuri, și-au schimbat mereu
părul în speranța, deșartă desigur, că minciunile propagandistice răspândite fără rușine vor acoperi strigătele
frânte de mizerie ale sarăcimii din ce
în ce mai numeroase.
Deși înfricoșat, amețit de sloganul că
mamăliga nu explodează, protestul public a fost mereu anihilat prin mijloace
propagandistice dar și prin destabilizarea structurilor care-l organizau (sindicatele,
asociațiile, societatea civilă în diversele ei forme) dar a strâns
încet și sigur o vigoare rară, de rău augur pentru putere, a invadat
Piața Universității din București, loc simbol pentru ura românilor
împotriva actelor dictatoriale și iată, de aproape o lună de zile, înfruntând
zăpada și gerul năpraznic, deși fiecare cetățean prezent are propriul său motiv
de ură împotriva puterii, un glas unic și viguros solicită cu claritate demisia
președintelui-jucător vinovat de încălcarea Constituției și pentru corupția
nelimitată, căderea guvernului marionetă, fie că el s-a numit Boc, fie că se
numește Ungureanu, judecarea clicii conducatoare strânsă în jurul șefului statului, perversă și de o imoralitate
patentă, chiar desfrânare.
Infricoșată, tremurînd sub zâmbete
crispate, puterea înarmată până-n dinți, încurajată și de un negustor de
cauciuc american ajuns reprezentant al Statuii Libertății de la Poarta
Americiii în România, a adoptat tactica lansată în 1990 de poetul eșuat Mircea Dinescu - să fiarbă-n suc propriu - și
privește cu nerușinare la grupul de protestatari tremurând sub mormane de
zăpadă.
Sigur, demersul mișcării din Piața
Universității nu va reuși, nu suntem la Atena unde puterea contestată, din când
în când, rostește măcar un cuvânt exprimând grije pentru cei pe care-i conduce
dar un câștig tot există, opinia publică și-a radicalizat gândurile, a
identificat răul profund și diversificat pe care-l numește cu un singur cuvânt, cu numele unui singur
personaj iar șansele de viitor vor fi
de partea ei.
