Opera lui CONSTANTIN POPOVICI și expoziția la Muzeul Național de Artă al României

                                               

Două emerite cercetătoare, totdeauna cu rezultate de excepție în activitatea lor de muzeografi ai Cabinetului de grafică de la Muzeul Național, Doamnele Mariana Vida și Elena Olariu prezintă în Aripa Știrbei a Palatului Regal din București o însemnată parte a operei de grafician a sculptorului  CONSTANTIN POPOVICI.

Numele lui Constantin Popovici, autor al celor două capodopere ale sculpturii moderne românești – ICARUL TRIUMFĂTOR de la VIDRARU și portretul lui BACOVIA  de la Bacău – te îndeamnă să speri că o retrospectivă te va iniția în toate secretele artistului, și astfel trecutele și viitoarele opere vor intra cu toate șansele în conștiința publicului, se vor lumina.

Din păcate, muzeele noastre nu au forța profesională, managerială și materială pentru a se lansa în importante proiecte măcar despre marile glorii uitate ori necunoscute noilor generații, puținele  încercări  la Dalles din ultimii ani dovedindu-se eșecuri pentru artiști și public.

Deocamdată, expoziția consacrată lui Constantin Popovici ne prezintă, însoțită de un somptuos catalog ce cuprinde studiile atente și rafinate ale celor două cercetătoare,  numai lucrările de sculptor–grafician  semnate de artist dăruite muzeului  de văduva lui  și deschiderea aceasta a principalei instituții muzeistice de artă din țară este un semn important, căci se îndreaptă spre o operă însemnată, în cuprinsul ei practic necunoscută marelui public, dar mai ales pentru că expunerea demonstrează un  nivel profesional lesne comparabil cu cel al unor reputate muzee occidentale.

Mulți sculptori pornesc în arta lor de la o formă imaginată ori preluată din natură de care nu se pot despărți, pe care o descoperim în fiecare dintre operele lor și care uneori îl duc pe artist pe culmile gloriei. Alții pornesc de la un sentiment propriu, vechi sau nou, locatar al sufletului lor și forma aducătoare în lume se creează instantaneu ori adânc deliberat în funcție de acest impuls. Opera lui Constantin POPOVICI, indiferent că e piatră cioplită sau acuarelă, ne demonstrează ca artistul eminamente liber care poartă cu el povara unei gândiri diverse și mai ales profunde, dramatice, cu siguranță face parte din această stirpe de creator, de artist plastic.

Povara gândului, dramatic, tragic unește opera lui Constantin POPOVICI într-o multitudine unitară de grandioase semne plastice aparent diferite.

Acest drum, de la impuls la formă al fiecăreia dintre lucrările de grafică, savant panotate  -amintind de panotările pe care le dirija în muzeu Dan Hăulică atunci când  celebrul critic  accepta să lucreze în favoarea unei opere pe care o înțelegea și o iubea - le unește și le particularizează în același timp pentru că impulsul, gândul foarte personal, adevărul lui dramatic, aproape tragic, este esența lucrării și apare cu pregnanță.

L-am cunoscut pe Constantin  Popovici și i-am revăzut portretul în fiecare lucrare. Pentru mine aceasta este dovada de netăgăduit a unei sincerității copleșitoare și în cele din urmă, a valorii peste timp.

Mircea Barzuca

Reflecții

     

Câteva semne ne îndeamnă să credem că responsabilii culturali par a începe să mediteze la destinele picturii și sculpturii. Sper să aflu despre cât mai multe semne care să denote o atitudine nouă în artele plastice. Voi menționa câteva dintre cele pe care le-am observat :

Mulți cunosc istoria Sălilor Dalles. Acolo aveau loc saloanele anuale republicane și ale capitalei, retrospective ale maeștrilor artei contemporane, grandioase expoziții de patrimoniu universal, precum a fost Expoziția mozaicurilor antice de pe  Coasta Mediterană a Africii, debuturi spectaculoase ale unor tineri artiști și multe altele.

Sălile Dalles, în timpul dictaturii, au avut o organizare juridică foarte bună, erau un soi de muzeu independent fără patrimoniu propriu, cum este acum Muzeul Senatului Francez din Palatul Caterinei de’Medici.

Când mă gândesc la organizarea juridică ce se numea Oficiul de Expoziții, renunț să îmi aduc aminte de cei care au condus-o, cu excepția lui Mircea Deac, de comportamentul slugarnic față de dictatură al miniștrilor culturii, care se amestecau până la anihilare în programele acestuia și de relațiile or pilele care se înfruntau când se stabileau programele și conținutul acestora, ori competențele de gestiune a banilor pentru achiziții de stat.

După 1989 și mai ales după înființarea Muzeului de Artă Contemporană de către Adrian Năstase –  pe care cunoscătorii de doi bani în ale artei îl ridică în slăvi, Sălile Dalles au devenit o groapă de gunoi pe care depozitul de carte al unui șmecher privat cu pretenții elitiste abia reușea s-o mascheze.

Cele câteva expoziții retrospective camuflate, neanunțate, ale unor artiști cu state de serviciu active, nu au însemnat nimic pentru public, iar imensul efort al artiștilor a rămas doar o pagină de CD. În schimb, kitsch-urile decorative, podoabele de jignitor prost gust, covoarele turcești de duzină,  au reușit să compromită istoria de jumătate de secol a acestor spații altădată aproape sacre.

Acum cineva – o fi tânărul ministru al culturii (nu se știe ce premiu l-a adus la Cultură), o fi sfielnica Academie, prezumptiva proprietară bănuită că știe doar să-și gestioneze averea dăruită de nemuritorii trecuți în lumea drepților sau poate mușchii noului director ale cărui merite nu par a fi extraordinare,  după cum relatează sursele ivite din mediile artelor plastice – a hotărât trecerea temporară ori definitivă cu chirie ori în administrare a spațiilor Sălilor Dalles la Muzeul Național de Artă Modernă.

Asemenea acestui muzeu frecventat desigur numai de umbra lui Nicolae Ceaușescu, ctitorul, păzit de parcă acolo ar fi sediul Beciului Domnesc, vecinul său, Parlamentul, nu-și cunoaște sarcinile și nu a reușit să se impună în peisajul cultural al Bucureștiului. Programele viitoarelor expoziții la Sălile Dalles vor provoca critici nu pentru calitatea lucrărilor și expozanților, ci pentru intrigile și idiosincraziile care le vor însoți. De fapt, această atribuire va crea birocrație, comoditate, nesiguranță și până la urmă, lipsă de profesionalitate.

Sălile Dalles  trebuie să existe ca o instituție independentă, un muzeu fără patrimoniu, un muzeu de proiecte importante, dirijat de un manager cu o reputație internațională în stare să evalueze un proiect intern, dar si unul internațional; să aibă legături profesionale în spațiul european pentru care o expoziție românească la Paris de pildă, să nu fie un  gând ratat din start, să fie susținut de sponsori adevărați. Un manager ales după modelul Holender – unde să-l găsim? – care a reușit să facă din Festivalul Enescu un eveniment de statură mondială.

Dar desigur că nu se va întâmpla ca ideea acestui text să fie auzită undeva, chiar dacă aș bate toba la ușa Guvernului sau mi-aș da foc în Piața Publică.

Redeschiderea Sălilor Dalles cu cele două expoziții nu pare a fi un bun început în ciuda valorii de excepție a lucrărilor prezentate. Lucrările, prezentate într-un hău fără o geometrie, fără lumină, fără cataloage, cu un paznic mărunt ascuns după un stâlp, fără afișe,  cu un banner nepotrivit al unei societăți comerciale întins pe toată fațada, fără public, nu vor putea aduce nicio bucurie celor cu bune intenții.

Actuala organizare a acestor spații nu trebuie să fie un eșec în seria celor inventate de Ministerul Culturii și de aceea problemele mai trebuie gândite.

P.S.: Prima expoziție organizată după evacuarea depozitului de carte prezenta câteva lucrări de artă modernă și anume câteva WC-uri inspirate de toaletele romanilor la Efes, câțiva pitici de grădină amintind de un personaj din opera Don Juan de Mozart și în fine, o lucrare mare, care la prima vedere părea o movilă de deșeuri structurată ca o piramidă.  Mi-a plăcut această lucrare, deși în variate forme ea mai circulă prin muzee, deci nu pare o descoperire care să transforme lumea artelor.  Mie mi-a plăcut, nu știu cine e autorul și nici cum se numește lucrarea. Aș prefera s-o văd ocupând spațiile unde s-au strecurat kitsch-uri bine plătite, de pildă în fața Teatrului Național din București sau în fața Muzeului Național, în locul acelui obiect din marmură pe care l-am mai văzut plantat undeva în America.

Gânduri de la mai marii...

                                                    

Stimați prieteni,

Deoarece recent a apărut volumul de versuri în limba franceză Poèmes et dessins la editura Ars Docendi, îmi permit să citez mai jos un admirabil text scris de marea poetă Ana Blandiana și rostit cu ocazia lansării unui volum mai vechi al Margaretei Sterian.

UN IMN OBOSELII SENINE

    Scriind despre Margareta Sterian mă adaug unui lung șir de personalități neasemănătoare, răspândite pe suprafața, ciudat de diversă, accidentată, a secolului, de la Mihail Sebastian, Dan Botta, Perpessicius, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Dan Petrașincu, Miron Radu Paraschivescu la Marina Sorescu, Mircea Zaciu, Sorin Titel, Laurențiu Ulici, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu. Spre deosebire de cei mai mulți dintre ei, însă, eu n-am cunoscut-o, și nu pot fi bănuită nici de fascinația pe care trebuie să o fi exercitat asupra celor dintâi fragilitatea și grația ființei ei, asupra celor din urmă perenitatea, neoboseala, capacitatea ei de a fi vie.

     Pentru mine Margareta Sterian nu a fost decât un nume adunat pe o carte sau în marginea unui tablou (Aș putea, desigur, să-mi reproșez, sau cel puțin să mă mir, că n-am căutat-o și n-am cunoscut-o, deși n-ar fi decât pentru a ajunge – a câta oară? – la motivul unui amestec format, în egală măsură, din sfială și din spaima de a nu risca umbrirea sau concurarea operei de către autor). Fascinația pe care a exercitat-o asupra mea a fost de natură strict artistic, și anume, m-a fascinate puterea ei de a nu se opri din căutare, folosind ba culorile de apă, ba culorile de ulei, ba poveștile, ba petecile colorate, ba creioanele colorate, ba cărbunele mișcat pe hârtie, ba degetele mișcate pe lut, ba versurile. Dar nici neoboseala căutării, nici diversitatea domeniilor și a mijloacelor folosite pentru a întreba nu-i tulburau liniștea răspunsurilor. Tulburătoare, arta ei nu este tulbure, calmul și limpezimea ei nu se dezmint nicio clipă, chiar dacă liniile se irizează, mișcate și șterse puțin, văzute ca prin lupa unei lacrimi.

      Când spun arta ei nu mă gândesc numai la pictură și nici măcar în primul rând la pictură. Poezia Margaretei Sterian nu este un violon d’Ingres, și nu este o explicitare a picturii ei. Poezia Margaretei Sterian există în sine, autonomă, fără nevoia de a se reverbera în imagini. Dacă n-ar fi fost decât autoarea cărților sale de versuri și a minunatului Castel de apă, Margareta Sterian ar fi rămas un nume în istoria literaturii române. Faptul că strălucirea culorilor desenează umbre, oricât de fermecate, peste acest destin literar este și nedrept și misterios. Pentru că, dacă pictorița – așa cum scria Mihail Sebastian - „nu reproduce, ci inventează”, poeta nu inventează, ci reproduce, într-un mod aproape magic, viața care o înconjoară și pe care o conține cu o intensitate ieșită din comun. „Bucuria e o apă neîncepută, nu-i un final/ - de mai nainte n-o pregătești - /Bucuria e o pasăre mândră sfioasă/ ce se ascunde când despre ea vorbești” spune poeta și sunetul glasului ei, rostogolind stângace ecouri din Emily Dickinson, se aude ciudat de personal, neobișnuit. Este glasul unei ființe care a uimit prin fragilitate de-a lungul unui secol aproape întreg și care a avut forța să înalțe înaintea sfârșitului asemenea imnuri bucuriei, continuând să înainteze cu ochii deschiși prin timpul care se dădea din calea ei la o parte: „Peste pietre tăioase mergi mai departe/ Numai așa te sfințești pentru moarte.”

     Ca să se sfințească pentru moarte, Margareta Sterian a muncit și a produs frumusețe o viață întreagă, odihnindu-se de imagini printre cuvinte și de cuvinte printre imagini și forme, mereu paralelă cu ea însăși, dar fără să se concureze, într-un destin singular, împăcat cu sine: „Ceasul respiră, apoi tace, cu timpul vrea să se împace,/ O carte bună sau rea se odihnește și ea,/ Sufletul meu închină un imn oboselii senine...”

Ana Blandiana

Au venit americanii !

       UNCHIUL  SAM e la noi și pentru noi. El  se plimbă voios, peste tot, ca Vodă prin lobodă, suferă pentru locurile de muncă ale minerilor de la Roșia Montană și ar vrea să ne cadorisească cu  gaz românesc de șist din pământul românesc prin repezentanți în frac și joben de ambasador, ca domnul Mark Gitenstein, fostul ambasador al SUA la București sau ca batrânul războinic, generalul Clark Wesley, ce-și complectează veniturile din pensie, fiind în slujba de consilier la Micul Titulescu, precum și mulți alții ; toți aceștia dau indicații prețioase românilor.

         Poveștile cu el sunt vechi dar, pentru prezent, este importantă experiența de viață a generațiilor, azi trăitoare.

        Bătrânii  noștri, pentru care guvernul  de astăzi se pare că le pregătește eutanasierea, îl cunosc pe viteazul Sam din vremurile grele ale ultimului răsboi mondial în două ipostaze : cea din caricaturile epocii proletcultiste, rod al propagandei comuniste a deceniilor 5 și 6 sau cea sugerată de informațiile interzise ale radiourilor străine  care-l venerau ca  pe salvatorul Europei Occidentale, greu lovită de război.

        Tinerii născuți în vremea dictaturilor luminate  ale lui Iliescu, Constantinescu și Băsescu nu-l cunosc dar il vor ști, deștepți  cum sunt , navigând pe Internet.

       Îmi amintesc speranța  tatălui și unchiului meu, muncitori în fabricile naționalizate de oamenii Moscovei, foști combatanți de partea iubitei lor patrii în cele două răsboaie mondiale care seara, pe șoptite, visau venirea providențială a americanilor și plecarea cizmei rusești.

      În școală dar și în alte medii, așa-zisul marxism propovăduit după Marx, rău tradus și mai ales adus la zi în concordanță cu directivele staliniste, îl prezenta pe Unchiul Sam ca fiind exponentul imperialismului, adică al capitalismului ajuns în ultima sa fază, înaintea revoluției proletare ce lichidează independența, prosperitatea și cultura spațiilor cucerite, instaurează neo-sclavagismul pentru popoare.

      Cine să discute, cine să protesteze și cu ce argumente atunci când pușcăriile erau pline dar și mai târziu când interdicțiile au luat alte forme, la fel de perfide. În timp, gândul despre venirea americanilor a plutit ca un vis iar prezicerile împătimite, mai vechi și mai noi, ale ideologilor comuniști erau socotite, în tăcere desigur, simplă manipulare.

      Regimul comunist, cu prefacerele lui, a întărit credința în manipulare, deși uneori Unchiul Sam a fost curtat.

      După  lovitura de stat împotriva a ceea ce s-a numit  și  se numește Dictatura Ceaușescu, epocă îndelungată pe care istoricii o vor citi cu totul altfel și în comparație cu regimul politic economic și social instaurat și condus de slugile de la grajdurile dictatorului ucis, Unchiul Sam a apărut imediat asociat cu o Europă condusă acum de o nouă doamnă de fer, cancelarul german Angela Merkel însoțit  de o cohortă  de fideli  exponenți ai marelui capital.

        Venirea a fost insă însoțită de condiții.

       Ce vedem ne uimește. Unchiul Sam  și-a adus armate tehnicizate în Dobrogea ca se ne păzeasca de Iran și Siria dar nu și de ruși căci aceștia îi sunt  tovarăși, ne-a invitat eventual să murim în Irak, Kosovo ori în Afganistan, în timp ce acum nu-l primește pe domnul Ponta decât pe ușa a doua, arătându-i bastonul, însă discută cu un președinte dictator demis.

        Abia voi aminti de aducerea companiilor Bechtel International pentru drumuri și poduri, de Chevrom pentru gazele de șist, Ford și General Electric precum și multe altele.

        Intrebare hamletiană : Era ori nu adevărată propaganda comunistă despre imperialism, etc, etc...

       Tatal și unchiul meu, care la vremea lor ar fi putut scăpa  de închisoare doar dacă o instanță din vremea aceia, inconștientă desigur, i-ar fi putut considera simpli cârcotași, cum m-ar putea numi acum pe mine cei mai puțin zeloși apărători ai Unchiului Sam, s-ar răzvrăti în vechile lor morminte, dacă ar citi lista de porunci  și amemințări pe care guvernanții românilor le primesc de peste ocean ori din partea regimului Merkel asociat la domnie și mai ales dacă și-ar imagina  ocuparea pământului Moților și distrugerea Munților Apuseni, vatră a neamului românesc ori infestarea  apelor noastre cu cianuri și gaze fie ele și de șist.

      Ne gândim că Micul Titulescu, priceput cum este la  compilații în discuțiile socratice savante cu mentorul sau Adrian Nastase, cel cu păcatul grav al aroganței, ar fi trebuit să știe toate acestea și dacă, fericit cum este, poate le-a uitat, ar trebui să-i asculte și pe protestatarii din Piața  Universității, nu să-i amenințe cu vorbe neghioabe de tristă  amintire sau chiar cu arestări preventive.

     Situația este insuportabilă. Se pare că nu mai este nimic de făcut. Poate o revoluție...? Doamne ferește...! Minerii domnului de la Interne, tineri bășitani, cum le spune un prieten, au bâtele și lămpașele pregătite. Imi aduc aminte de povestea unui american celebru, Edgar Allan Poe, care descria instalarea  nebunilor la conducerea unui azil psihiatric, printr-o lovitură - era oare de stat  ? - se poate întreba cititorul.

      PS : Mă întreb ce l-a transformat pe domnul Daniel Barbu, ministrul culturii, din tânara speranță intelectuală a anilor '90 în personajul ridicol ce s-a pretat la jalnica provocare pe care a pus-o în scenă la poarta Clubului A din București împotriva manifestanților anti-Roșia Montană din 17 octombrie crt ?

                 

                  



Comunicat

                                                 

      Am publicat, acum câtva timp, un text despre EXPOZIȚIA DE LA BIBLIOTECA NAȚIONALĂ în  Jurnalul  Neconvențional, catalog privat al expozițiilor unui grup de artiști. Lectura textului a provocat controverse  ce se cer a fi lămurite.

     Punctul meu de vedere este acela că expoziția este un fapt de artă excepțional, că meritele revin autorilor, în special Ruxandrei Garofeanu, critic și istoric de artă de primă mărime. 

     Unele obiecții pe care le-am formulat pentru dimensiunea spațiilor acordate expoziției și scenografiei au avut ca scop evidențierea unei probleme importante și anume, că la noi, proprietarii ori deținătorii spațiilor pregătite a fi folosite pentru expoziții de artă nu sunt preocupați de dimensiunea, calitatea, scenografia și luminarea  acestora.

     Observațiile mele ținteau in mod special pe deținătorii spațiilor noi ale Bibliotecii Nationale care ar putea deveni incinte pentru realizări muzeografice exceptionale.

Toamnă artistică

                                        

     Trei evenimente culturale excepționale au marcat mijlocul acestei toamne : Expoziția de pictură și sculptură Gheorhge Anghel, Premiera filmului «După dealuri» scris și regizat de Cristian Mungiu și Bienala de arhitectură de la Muzeul de Istorie. Mă voi opri însă la primul eveniment.

   Mulți artiști plastici români realizează  opere interesante dar rar poți spune că s-a născut o pictură ori o sculptură care să amelioreze viziunea despre ansamblul  artei plastice contemporane și acest fapt se vede clar în marea expozitie de la Galeria Bibliotecii Nationale unde domneste o mediocritate cvasi totală. Așa cum am spus, toamna românească a venit insoțită, în prim plan, de un eveniment plastic de anvergura europeană și anume EXPOZIȚIA DE LA SALA DALLES A PICTORULUI GHEORGHE  ANGHEL.

    Expozitia pictorului Gheorghe Anghel, un maestru cunoscut, un domn prin origine și comportament, iubit de puțini, dușmănit de mulți, este un eveniment european. 
    După 1989, am văzut multe mari muzee și galerii de artă contemporană, în special cele franceze, rămase  pe merit în top dar  niciunul dintre pictorii  expozanți, artiști  meritoși ori vedete, având  la picioare critici reputați, nu pot trece înaintea virtuților, talentului și realizărilor actuale ale pictorului român. Nu știu dacă voi găsi cuvintele care să descrie picturile lui Gheorghe Anghel.
      Când intri în sălile Dalles te uimesc culorile. Le-a folosit Diego Velázquez, Francisco de Goya și Édouard Manet în celebra lui Olympia dar îndemânarea, jocul, rafinamentul și magia cu care le potențează Anghel, prin fericite, uluitoare combinații, îți taie respirația de parcă te-ai afla în plin miracol. Dacâ urmărești fiecare lucrare, vezi că lumea lui Anghel este lumea Greciei Antice, o lume a vaselor grecești dar luată în răspăr, recreată  fără dibuiri, cu o siguranță exemplară, cu problemele ei general umane, mereu contemporane, este o lume a simbolurilor esențiale, ale permanenței în care nu este loc pentru derizoriu. Legile compoziției, demult abandonate în pictura modernă, la Anghel se remodeleaza cu ușurintă și dau lucrărilor, în ciuda îndrăznelii, viziunii plastice aș spune, în ciuda nepăsării  de mare pianist cu care este mânuită pensula, o factură clasicizantă. Pictura românească contemporană, după atâtea dibueli și epigonisme, acum perfect vizibile în marea expozitie de la Biblioteca Națională, are acum prin lucrările lui Anghel un certificat  care-i dă  drept de cetate în lume.

     Această expoziție, aceste opere extraordinare au fost prezentate publicului ca un eveniment secret, înconjurat de un rușinos anonimat, sufocat de   proprietarul privat de cărți ce a invadat Fundația Dalles, de care răspunde,  în istoria trecută și prezentă,  Academia Română.

                                    

Ce este de făcut ?

 

                                                                

 

       O  poveste deloc veselă scriu istoricii despre relațiile pământului românesc cu marile imperii vecine. Românii nu cerșeau îndurare, erau nevoiți să suporte jugul în tăcere. Prea hulitul Nicolae Ceaușescu, după puterile lui de țăran oltean capabil și hotărât  să-și pună copiii la jug, pentru a proteja forța vitelor, a încercat  făcând destule plecăciuni ori  rățoindu-se acolo unde pândeau pericole pentru independența țării sale, această Românie sacrificată,  mereu poate cel mai dur, după  al Doilea Război Mondial,  de către  națiunile beligerante învingătoare pe care, ca proștii fără leac ce suntem, o iubim și a reușit, într-o masură, să țină piept nemăsuratelor pretenții mereu reînoite.

        Nu știu dacă dictatorul nostru auzise vreodată de  dramaturgul Augustin Eugène Scribe și de  comedia scrisă de acesta.  Paharul cu apă, dar  ideia  atribuită  unui dintre  personaje care la un moment dat perorează despre modalitățile de păstrare a independenței unei țări strânsă  între imperii nesătule, pare să fi trecut și prin mintea fostului geniu din Carpați căci el s-a străduit, măcar, să tempereze,  dacă nu să țină la respect, avansurile mereu prezente.

         Inainte de 1989, românii nu știau nimic despre occident și cum lor le place să foarfece zvonurile își imaginau  și îi atribuiau meritele unui nou paradis  batjocorind în tăcere veștile care păreu să-i dea dreptate lui Marx. După instaurarea  regimurilor oamenilor de la grajdiurile dictaturii  fostului cizmar, țara s-a aflat din nou, a câta oară, într-o stare de nesiguranță și neexistând acele capete luminate care în vremuri grele au fost purtătorii de steag, mă gândesc acum la marii nostri  regi, au început  pașii dubioși care au dus la situația de azi în care  pământurile  româneșți devin încet încet, la început prin distrugerea bazei economice  și apoi, o simte și o vede chiar  doamna din regatul d-lui Pinalti, cea  care  pentru prima dată a numit-o pe  d-na Elena Udrea  ca fiind gagica cuiva, prin nerușinate amenințări  și dictate politice, colonie de tip african.

        Să provoci Rusia, percepută de români, pe drept, ca dușman secular  cu mahalagisme de doi bani a fost și este o neghiobie  dar și să intri cu arme și bagaje  în solda  doamnei Merkel  și a Unchiului Sam, aliatul ei de conjunctură, se vede clar, o spune toată lumea, ascunde sub haina birocrației din Comunitatea Eeuropeană vechi, teutonice, pretenții de hegemonie,  a fost și va fi un dezastru.   

          Dramatic este și faptul că, totul se petrece la vedere, fară rușine  în hăhăielile unui personaj de farsă,  în aplauzele vechilor și noilor baroni -  i-ați văzut pe aceștia din urmă cum au început  să li se debleze  fălcile - și în corul ifoselor unor dame bune, vorba celebrului Cetătean  Turmentat.

          Dar noi unde suntem ? Ne batem în cortegiile organizate pentru bănuite moaște, mergem cu căldările să luăm  apă, chipurile, sfințită de preoții  noilor satane, ne îmbulzim la ușa supemarcheturilor să achizitionăm pomeni - fiind considerați nespălați, suntem  mereu cadorisiți cu detergenți - și ne ferim, ca de dracul, să ne spunem părerile cu glas tare ori să ieșim. măcar, pâna la colț,  să vedem  de ce strigă în gura mare și cu atât necaz  cei câțiva  frumoși, blânzi și sensibili nebuni.
 

PS -  Fără lege sau un tratat, controlul judecătoresc se mută la Bruxelles. Ce părere are guvernul sau  doamna Ministru Pivniceru ?